Între două lacrimi: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu poți să faci asta, Ilinca! Nu poți să-ți lași bărbatul și copilul pentru că te-ai săturat!
Vocea mamei răsuna în bucătăria mică, acoperind suspinele soacrei mele, doamna Stancu, care își frângea mâinile pe marginea scaunului. Mirosea a ceai de tei și a disperare. Eu stăteam între ele, cu spatele lipit de frigider, simțind că mă sufoc.

— Ilinca, gândește-te la băiatul tău! Ce-o să spună lumea? Ce-o să facem noi? — plângea mama, cu ochii roșii și obrajii brăzdați de lacrimi.

Soacra mea, cu vocea ei subțire și tăioasă, adăuga:

— Și ce va zice lumea despre familia Stancu? Că nu ne-am știut ține nora? Că nu suntem în stare să ne păstrăm copiii împreună?

M-am uitat la ele, două femei care nu se suportau niciodată, dar care acum făceau front comun împotriva mea. M-am întrebat când am ajuns să fiu inamicul tuturor. M-am întrebat dacă mai sunt eu însămi sau doar o umbră care încearcă să mulțumească pe toată lumea.

Totul a început acum doi ani, când l-am prins pe Radu, soțul meu, cu mesajele acelea. Nu era prima dată când simțeam că ceva nu e în regulă, dar atunci am avut dovada. Am vrut să plec atunci, dar mama mi-a spus că „toți bărbații mai calcă strâmb” și că „nu-ți rupi casa pentru o prostie”. Am rămas. Pentru copil. Pentru liniște. Pentru că mi-era frică de ce va spune lumea în orășelul nostru mic, unde fiecare șoaptă devine bârfă.

Dar liniștea s-a transformat în tăcere apăsătoare. Radu venea tot mai târziu acasă, iar eu mă simțeam tot mai mică. Într-o seară, când băiatul nostru, Vlad, a întrebat de ce tata nu mai vine la serbarea lui de la școală, am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am început să plâng pe ascuns, noaptea, în baie. Am început să mă gândesc la cine eram înainte de a fi soție și mamă.

Apoi au venit zvonurile. O vecină mi-a spus într-o zi la piață:

— Ilinca, ai grijă de casa ta! Că nu-i bine să lași bărbatul prea liber…

Am simțit cum mă arde rușinea pe obraji. Toată lumea știa. Toată lumea vorbea. Dar nimeni nu întreba cum mă simt eu.

Când i-am spus lui Radu că vreau să divorțăm, a râs:

— Și unde te duci tu cu un copil după tine? Cine te mai ia? Crezi că ești vreo domnișoară?

M-a durut. Dar nu am mai plâns. Am început să caut un apartament mic de închiriat. Am început să pun bani deoparte din salariul meu de educatoare. Am început să visez la o viață fără frică.

Așa am ajuns aici: ieri, cu mama și soacra mea pe scaunele din bucătărie, fiecare trăgând de mine din alt colț al durerii lor.

— Ilinca, gândește-te la Vlad! — a repetat mama.

— Gândește-te la familie! — a adăugat soacra.

— Dar cine se gândește la mine? — am izbucnit eu, pentru prima dată cu voce tare. S-au uitat la mine ca la o străină.

— Ești mamă! — a spus mama cu reproș. — O mamă nu se gândește la ea!

Am simțit cum mi se strânge inima. Poate că așa au fost crescute ele: să îndure, să tacă, să se sacrifice. Dar eu nu mai pot. Nu vreau ca Vlad să crească văzându-și mama nefericită și tatăl absent.

Azi-noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o umbră. M-am uitat la Vlad cum doarme și m-am întrebat dacă îi fac rău sau bine alegând să plec. M-am gândit la toate femeile din orașul nostru care stau în căsnicii moarte de frica rușinii sau a singurătății.

Dimineața, Radu a venit acasă mirosind a parfum străin. Nici nu s-a uitat la mine. A luat o cafea și a ieșit pe ușă fără un cuvânt.

Am strâns hainele lui Vlad într-o geantă mică și am sunat-o pe prietena mea cea mai bună, Simona:

— Simona, pot să vin câteva zile la tine?

— Ilinca, vino oricând! Nu ești singură!

Am ieșit pe ușă cu Vlad de mână. Mama m-a sunat de trei ori până am ajuns la Simona. Soacra mi-a trimis un mesaj: „Te rog, gândește-te bine!”

Nu știu ce va urma. Nu știu dacă voi avea puterea să merg până la capăt sau dacă mă voi întoarce înapoi sub presiunea tuturor. Dar știu că azi am ales pentru mine.

Poate că sunt egoistă. Poate că sunt curajoasă. Poate că sunt doar o femeie care vrea să fie fericită.

Oare câte dintre noi au curajul să se aleagă pe ele însele? Oare cât valorează fericirea unei femei într-un oraș unde rușinea e mai grea decât orice altceva?