Între două lumi: când bunica nu mai poate fi bunică

— Nu pot, Simona, chiar nu pot! Am și eu viața mea, nu sunt doar bunica copiilor tăi!
Vocea mamei lui Radu răsuna în telefon, tăioasă, iar eu simțeam cum îmi tremură mâinile pe marginea mesei din bucătărie. Copiii, Mara și Vlad, se jucau în sufragerie, așteptând cu nerăbdare să le spun că bunica va veni să stea cu ei sâmbătă seara. Le promisesem o noapte cu povești și clătite, dar acum totul se năruia.

— Dar, mamă, știi că avem bilete la teatru de două luni… Nu găsim pe nimeni altcineva, am încercat deja pe toată lumea. Te rog…
Am auzit-o oftând adânc.
— Simona, nu e vina mea că v-ați făcut planuri fără să mă întrebați întâi. Sâmbătă ies cu fetele la restaurant. Am nevoie și eu de timp pentru mine.

Am închis telefonul încercând să-mi ascund lacrimile. Cum să le spun copiilor că bunica nu mai vrea să stea cu ei? Cum să le explic că oamenii mari pot fi egoiști, chiar dacă îi iubesc?

Mara a venit prima, cu ochii mari și plini de speranță:
— Vine bunica? Facem clătite?

Mi-am mușcat buza. Vlad s-a apropiat și el, ținându-mă de mână.
— Mami?

— Bunica… nu poate veni sâmbătă. Are alte planuri.

Privirea Marei s-a stins ca o lumânare suflată de vânt.
— Dar a zis că vine! Mereu zice că vine!

Vlad a început să plângă încet, iar eu am simțit cum mi se rupe sufletul. M-am așezat lângă ei pe covor și i-am strâns în brațe.

— Știu că e greu. Și mie îmi pare rău. Dar uneori, chiar și bunicii au nevoie de timp pentru ei.

Mara a ridicat capul:
— Dar noi nu suntem importanți pentru ea?

Ce să-i spun? Că uneori adulții aleg pentru ei înșiși? Că dragostea nu înseamnă mereu sacrificiu?

Seara, când Radu a venit acasă, l-am întâmpinat cu ochii roșii.
— Mama ta nu vrea să stea cu copiii. Are alte planuri.

Radu a oftat, obosit după o zi lungă la birou.
— Mereu face așa. Când aveam nevoie de ea, găsea scuze. Poate ar trebui să ne descurcăm singuri.

— Dar copiii sunt distruși. Nu înțeleg de ce bunica nu vrea să fie cu ei.

Radu s-a așezat lângă mine și mi-a luat mâna.
— Poate că am pus prea multă presiune pe ea. Știi cum e mama: toată viața a avut grijă de alții. Poate acum vrea să trăiască și pentru ea.

Am stat mult timp în tăcere. Mă simțeam prinsă între două lumi: una în care familia trebuie să se ajute mereu și alta în care fiecare are dreptul la propria fericire.

A doua zi, Mara s-a dus la școală abătută. Învățătoarea m-a sunat după ore:
— Simona, Mara mi-a spus că bunica nu o mai iubește. E totul în regulă acasă?

Mi-au dat lacrimile din nou. Cum să explic unui copil că dragostea nu e mereu disponibilitate? Că uneori oamenii au limite?

Seara am încercat să vorbesc cu mama lui Radu din nou.
— Mamă, copiii sunt foarte triști. Poate poți veni măcar o oră?

A tăcut o clipă.
— Simona, nu vreau să fiu mereu ultima roată la căruță. Vreau să simt că mă chemați pentru că mă iubiți, nu doar când aveți nevoie de mine ca bonă.

M-am blocat. Avea dreptate? O văzusem doar ca pe o soluție la problemele noastre? Am uitat să-i spun cât de mult o prețuim?

În acea noapte n-am putut dormi. M-am gândit la copilăria mea, la mama mea care lucra două schimburi și tot găsea timp pentru mine. Dar oare era fericită? Sau doar se sacrifica din obligație?

A doua zi am făcut clătite cu Mara și Vlad. Am râs, am dat cu făină prin toată bucătăria și am povestit despre bunica: cum era ea când era mică, ce îi plăcea să facă, ce vise avea.

— Poate ar trebui să-i facem o surpriză bunicii — a zis Vlad timid — Să-i arătăm că ne pasă de ea, nu doar de clătite.

Am zâmbit printre lacrimi. Poate că uneori uităm să vedem oamenii dincolo de rolurile lor: bunică, mamă, soacră. Poate că fiecare are nevoie să fie văzut ca om întreg.

Sâmbătă seara am mers împreună la bunica acasă cu un buchet de flori și un desen făcut de copii: „Te iubim pentru că ești TU”.

A plâns când ne-a văzut la ușă.
— Voi chiar mă iubiți…

Ne-am îmbrățișat toți patru și am simțit că ceva s-a schimbat între noi. Poate nu va mai sta atât de des cu copiii, dar știam acum că legătura noastră e mai mult decât un serviciu de babysitting.

Mă întreb: cât de des uităm să vedem oamenii dragi ca persoane cu vise și nevoi proprii? Oare nu merităm cu toții puțin mai multă înțelegere?