Între două lumi: când bunica nu mai poate fi bunica perfectă

— Nu pot, Anca, chiar nu pot să vin vineri. Am altceva de făcut.

Vocea Elenei, mama soțului meu, a sunat rece și distantă la telefon. Am simțit cum mi se strânge stomacul. Copiii, Mara și Vlad, așteptau cu sufletul la gură să vină bunica lor, să le citească povești și să le facă clătite, așa cum doar ea știa. Am închis telefonul încet, încercând să-mi ascund dezamăgirea. Mara m-a privit cu ochii ei mari, întrebători:

— Vine bunica? O să facem fortăreață din perne?

Mi-am mușcat buza. Cum să-i spun că nu? Cum să-i explic că bunica are alte planuri? În mintea mea, am început să caut scuze pentru Elena: poate e obosită, poate are nevoie de timp pentru ea. Dar vocea interioară mă certa: „De ce nu poate să-și facă timp pentru nepoți? Nu e asta rolul bunicilor?”

Seara, când a venit Radu acasă, i-am povestit totul. S-a lăsat pe canapea, obosit după o zi lungă la birou.

— Și ce vrei să facem? Mama are și ea viața ei. Nu putem să ne bazăm mereu pe ea.

— Dar copiii sunt atât de dezamăgiți! Nu înțeleg de ce nu vrea să stea cu ei. Parcă înainte abia aștepta…

Radu a oftat și s-a uitat la mine cu o privire blândă:

— Poate s-a schimbat ceva. Poate nu mai are energia de altădată.

Am rămas cu gândurile mele. M-am dus la Mara și Vlad și le-am spus adevărul, cât am putut de blând:

— Bunica nu poate veni vineri. Are altceva de făcut.

Mara a început să plângă încet, iar Vlad s-a retras în camera lui fără un cuvânt. M-am simțit vinovată, ca și cum eu aș fi fost cea care i-a dezamăgit.

În zilele următoare, am încercat să compensez lipsa Elenei: am făcut clătite, am citit povești, am construit fortărețe din perne. Dar nu era la fel. Copiii tot întrebau de bunica. Într-o seară, Mara mi-a spus:

— Mami, cred că bunica nu ne mai iubește.

M-am prăbușit pe pat lângă ea și am strâns-o în brațe.

— Nu e adevărat, iubita mea. Bunica vă iubește mult. Doar că uneori oamenii mari au nevoie de timp pentru ei.

Dar nici eu nu eram convinsă de propriile cuvinte. În mintea mea se derulau amintiri din copilărie: bunica mea era mereu acolo pentru mine, chiar și când era bolnavă sau obosită. Oare cer prea mult de la Elena? Sau s-au schimbat vremurile?

Am decis să o sun pe Elena și să vorbim față în față. Am invitat-o la noi la cafea într-o după-amiază ploioasă. A venit cu un aer grăbit, dar m-a privit direct în ochi.

— Anca, știu că ai supărări pe mine…

Am oftat și am încercat să-mi găsesc cuvintele:

— Nu sunt supărată… Doar că… copiii sunt foarte dezamăgiți când nu poți veni. Și eu mă simt copleșită uneori…

Elena a tăcut o clipă, apoi a spus încet:

— Anca, nu mai am energia de altădată. Mă dor oasele, mă simt obosită… Și mai e și clubul de carte la care țin mult… Simt că dacă nu fac ceva pentru mine acum, n-o să mai apuc niciodată.

Am rămas fără replică. Nu mă gândisem niciodată că Elena ar putea avea nevoie de timp doar pentru ea. În mintea mea era doar „bunica”, nu „Elena”, femeia cu visele și dorințele ei.

— Îmi pare rău dacă v-am dezamăgit… — a continuat ea. — Dar vreau să fiu bunică atunci când pot fi cu adevărat prezentă. Nu vreau să vin obosită sau fără chef…

Am simțit un nod în gât. Am realizat cât de mult o împovărăm cu așteptările noastre.

— Poate ar trebui să găsim alte soluții… — am spus încet.

Elena a zâmbit trist:

— Poate… Sau poate copiii trebuie să învețe că oamenii mari nu pot fi mereu acolo când au nevoie ei.

După ce a plecat Elena, m-am dus la copii și le-am explicat cât am putut de simplu:

— Bunica vă iubește foarte mult, dar are nevoie și ea de timp pentru ea. Așa cum voi aveți nevoie de joacă sau de prieteni.

Mara m-a privit lung:

— Și noi putem avea timp doar pentru noi?

Am zâmbit printre lacrimi:

— Da, iubita mea. Toți avem nevoie de asta uneori.

Seara aceea m-a schimbat. Am început să privesc altfel relațiile din familie: cu mai multă înțelegere și mai puține așteptări nerealiste. Am început să caut ajutor în alte părți — o vecină drăguță care stătea cu copiii din când în când, activități noi pentru ei, timp doar pentru mine și Radu.

Dar uneori mă întreb: oare nu cerem prea mult unii de la alții? Oare nu uităm că fiecare are dreptul la propriile vise și limite? Voi cum ați proceda dacă ați fi în locul meu?