Între două lumi: când fiul meu s-a întors acasă după divorț

— Vlad, iar ai lăsat vasele nespălate în chiuvetă! Am spus-o cu voce tremurată, încercând să nu las furia să iasă la suprafață. Era a treia oară în săptămâna asta când mă împiedicam de cutiile lui de pizza, aruncate la întâmplare prin sufragerie. De când s-a întors acasă, după divorțul cu Irina, casa mea — sanctuarul meu de liniște — devenise un câmp de bătălie.

Nu mi-am imaginat niciodată că la 58 de ani voi ajunge să mă cert cu fiul meu adult pentru dezordine, ca pe vremea când era adolescent. Dar Vlad nu mai era adolescent. Avea 34 de ani, o carieră ratată în IT după ce firma la care lucra a dat faliment, și o privire pierdută, ca și cum ar fi uitat cine este.

— Mamă, lasă-mă puțin în pace, bine? Nu vezi că nu am chef de nimic? a răspuns el, fără să mă privească. Stătea pe canapea, cu laptopul în brațe, dar știam că nu lucra. Se uita la seriale și încerca să uite totul.

Am oftat și am ieșit pe balcon, unde mi-am aprins o țigară — un obicei vechi, pe care îl abandonasem de ani buni, dar care acum părea singura alinare. Mă uitam la blocurile gri din cartierul nostru din București și mă întrebam unde am greșit.

Când Vlad era mic, visam pentru el o viață mai bună. Am muncit două joburi ca să-l țin la facultate, am strâns bani pentru avansul la apartamentul lui. Când s-a căsătorit cu Irina, am plâns de fericire. Acum, tot ce mi-a rămas era un bărbat trist și dezordonat care îmi ocupa sufrageria și îmi răscolea amintirile.

Seara, la cină, am încercat din nou să deschid subiectul:

— Vlad, nu crezi că ar trebui să începi să cauți ceva al tău? Poate un apartament mic, sau măcar o garsonieră…

— Mamă, nu am bani. Și nici chef să mă apuc iar de chirii. Lasă-mă să-mi revin.

— Dar cât timp crezi că o să-ți ia?

A tăcut. Am simțit cum între noi se ridică un zid invizibil. Nu voiam să-l alung, dar nici nu mai puteam trăi așa. Casa mea era plină de lucrurile lui: cutii cu haine, laptopuri stricate, stive de cărți și reviste vechi. Nu mai aveam loc nici pentru mine.

Într-o noapte, l-am auzit plângând în camera lui. M-am apropiat ușor de ușă și am vrut să intru, dar m-am oprit. Poate avea nevoie să fie singur cu durerea lui. M-am întors în pat și am plâns și eu — pentru el, pentru mine, pentru tot ce pierdusem amândoi.

A doua zi dimineață, am găsit un bilet pe masă: „Mamă, plec la interviu. Revin diseară.” Am simțit un strop de speranță. Poate că începea să-și revină.

Seara a venit abătut.

— Nu m-au luat. Au zis că sunt prea bătrân pentru poziția asta…

L-am îmbrățișat fără cuvinte. Știam cât îl doare eșecul. Dar știam și cât mă doare pe mine lipsa spațiului meu.

În zilele următoare, tensiunea a crescut. M-am trezit urlând la el pentru o cană murdară uitată pe birou. El mi-a răspuns cu reproșuri:

— Tu nu înțelegi prin ce trec! Tot timpul ai avut pretenții de la mine!

— Eu nu mai pot trăi așa! E casa mea! am izbucnit.

A urmat o tăcere grea. Ne-am privit ca doi străini care nu mai știu cum să comunice.

Într-o duminică dimineață, sora mea Maria a venit în vizită. A găsit casa vraiște și pe mine plângând în bucătărie.

— Nu poți continua așa, Lenuța. Îl iubești, dar trebuie să-i spui clar: ori își găsește ceva al lui, ori…

— Ori ce? Să-l dau afară? E copilul meu!

— Nu mai e copil! Dacă nu-l ajuți să se ridice singur, îl pierzi pe termen lung.

Cuvintele ei m-au urmărit toată ziua. Seara, am adunat curajul și i-am spus lui Vlad:

— Vlad, te iubesc și vreau să te ajut. Dar nu mai pot trăi așa. Ai nevoie de spațiul tău ca să te vindeci. Eu am nevoie de liniștea mea. Hai să găsim împreună o soluție.

A tăcut mult timp. Apoi a spus încet:

— Mi-e frică… Mi-e frică să fiu singur din nou.

L-am luat de mână:

— Și mie mi-e frică să te văd așa. Dar dacă rămâi aici, nu te vei vindeca niciodată.

Au urmat zile grele — vizionări de garsoniere ieftine, discuții despre bani și viitor. L-am ajutat cât am putut: i-am dat bani pentru chirie pe două luni și l-am încurajat la fiecare pas.

Când a plecat cu ultimele bagaje, casa mea părea din nou goală — dar și eu eram altfel: mai puternică și mai conștientă de limitele mele.

Acum, când mă uit în jur și văd ordinea din casă, simt un gol ciudat amestecat cu liniște. Mă întreb dacă am făcut bine sau dacă l-am împins prea repede spre viața lui nouă.

Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru copiii noștri adulți? Unde se termină iubirea și începe nevoia noastră de libertate? Voi ce ați fi făcut în locul meu?