Între două lumi: când părinții devin musafiri permanenți

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot! am izbucnit în miez de noapte, cu lacrimile curgându-mi pe obraji, în timp ce legănam copilul care nu voia să doarmă. Vlad, soțul meu, s-a ridicat din pat, cu ochii împăienjeniți de somn, și m-a privit neputincios.

— Hai, lasă-l puțin la mine, Roxana. Du-te și odihnește-te măcar jumătate de oră.

Dar cum să mă odihnesc? Mintea mea era un carusel de gânduri. De opt luni, de când am aflat că sunt însărcinată, viața mea s-a schimbat radical. M-am mutat din Bacău la Cluj, după nuntă, și tot ce era familiar a rămas la sute de kilometri distanță. Părinții mei, Maria și Gheorghe, mi-au fost mereu aproape, dar distanța asta ne-a transformat relația într-o serie de telefoane grăbite și mesaje cu poze cu burtica sau, mai nou, cu micuțul Andrei.

Aseară, disperată că nu mai fac față, am sunat-o pe mama. Vocea ei caldă m-a liniștit pentru câteva clipe.

— Mamă, nu mai pot… Nu dorm de trei nopți. Andrei plânge întruna, Vlad e la serviciu toată ziua… Nu știu ce să fac.

— Roxana, dacă vrei, venim noi la voi. Stăm cât e nevoie. Poate chiar un an, să vă ajutăm să vă puneți pe picioare.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Pe de o parte, îmi doream sprijinul lor. Pe de altă parte, gândul că părinții mei ar locui cu noi atâta timp mă speria. Vlad nu a spus nimic atunci, dar i-am văzut privirea: o umbră de neliniște.

A doua zi dimineață, la cafea, am adus vorba.

— Vlad… Mama zice că ar veni ei la noi. Să stea… cât avem nevoie. Poate chiar un an.

El a tăcut câteva secunde.

— Roxana, știi că îi respect și îi iubesc pe ai tăi. Dar… să stea aici un an? În apartamentul nostru mic? Nu știu dacă e o idee bună.

Am simțit cum mă sufoc între două lumi: familia în care am crescut și familia pe care o construiesc acum. Mi-am amintit de copilăria mea: mama mereu grijulie, tata mereu cu glumele lui simple. Dar și certurile lor mocnite, tensiunile pe care le simțeam în aer când eram mică. Oare nu risc să aduc aceleași conflicte în casa mea?

În zilele următoare, discuțiile cu mama au devenit tot mai insistente.

— Roxana, nu te mai chinui singură! Ce rost are să suferi când putem fi acolo? Îți gătesc eu, îl plimb eu pe Andrei… Tu te odihnești. Și Vlad are nevoie de liniște după serviciu!

Dar Vlad nu era convins.

— Roxana, dacă vin ai tăi aici, unde o să doarmă? Noi abia avem loc pentru noi trei! Și… sincer, mi-e teamă că o să ne simțim ca niște musafiri în propria casă.

M-am simțit vinovată. Parcă orice aș fi ales, cineva avea să sufere. Mama insista că e normal ca părinții să-și ajute copiii la început de drum. Vlad îmi amintea că avem nevoie de intimitate ca familie tânără.

Într-o seară, după ce Andrei adormise în sfârșit, am stat pe balcon cu Vlad și am vorbit deschis.

— Mi-e frică să nu-i rănesc pe ai mei… Dar mi-e frică și să nu ne pierdem noi ca familie.

— Roxana, poate găsim o soluție de mijloc. Să vină două-trei săptămâni. Să vedem cum e. Dar un an… E prea mult.

Am sunat-o pe mama a doua zi.

— Mamă… Știu că vrei să mă ajuți și îți mulțumesc din suflet. Dar nu cred că putem sta toți patru într-un apartament atât de mic atâta timp. Poate veniți câteva săptămâni?

A urmat o tăcere grea la telefon.

— Roxana… Tu nu înțelegi cât de greu îmi e fără tine. Și fără nepotul meu. Tata abia așteaptă să-l vadă crescând…

Am simțit lacrimi în ochi. Pentru prima dată am realizat cât de mult îi doare și pe ei distanța asta. Dar eu? Eu unde mai sunt în toată povestea asta?

În următoarele zile au început discuțiile aprinse cu Vlad. Orice gest al meu era interpretat ca „vezi, deja te gândești mai mult la ai tăi decât la noi”. Orice mesaj de la mama era un motiv de tensiune.

Într-o seară am cedat nervos:

— Nu vreau să aleg între voi! De ce trebuie să fie totul atât de greu?

Vlad m-a luat în brațe și mi-a șoptit:

— Pentru că ne iubim toți prea mult și nu știm cum să ne împărțim dragostea fără să rănim pe cineva.

Mama a acceptat până la urmă să vină doar două săptămâni. Au fost zile intense: mama gătea nonstop, tata făcea glume cu Andrei și încerca să-l adoarmă pe umăr. Dar după câteva zile au apărut vechile obiceiuri: mama critica felul în care spăl biberoanele („Nu vezi că rămâne lapte pe fund?”), tata deschidea televizorul tare când Vlad încerca să lucreze de acasă.

Într-o seară i-am surprins pe Vlad și tata certându-se în șoaptă despre cine lasă lumina aprinsă pe hol.

Atunci am realizat: oricât mi-aș dori să-i am aproape pe toți cei dragi, nu pot trăi viața nimănui în locul lui. Nici a părinților mei, nici a soțului meu.

Când părinții au plecat spre Bacău, am plâns ca un copil mic. Dar am plâns și de ușurare. În sfârșit eram doar noi trei — eu, Vlad și Andrei — cu toate greutățile noastre mici și mari.

Acum mă întreb: oare cât din viața noastră e despre a mulțumi pe ceilalți și cât despre a ne găsi propriul drum? Voi cum ați proceda dacă ați fi prinși între două lumi?