Între două lumi: Cum am găsit liniștea în mijlocul furtunii din familia mea

— De ce nu poți să-l lași în pace, mamă? am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce mama strângea hainele tatălui meu într-o pungă de plastic. Era a treia oară luna aceea când tata urma să doarmă la un prieten, după o ceartă aprinsă. Aveam doar 14 ani, dar simțeam că port pe umeri povara unei lumi întregi.

Mama s-a oprit din mișcare, cu ochii umezi și obrajii roșii de furie. — Nu înțelegi, Ilinca! Nu mai pot! Nu mai pot să trăiesc așa! El nu mă respectă, nu te respectă nici pe tine!

Tata, din hol, încerca să-și adune pantofii fără să facă zgomot. — Las-o, Maria, nu are rost… Ilinca, ai grijă de tine, da? O să te sun mâine.

Ușa s-a trântit și liniștea aceea apăsătoare s-a așternut peste apartamentul nostru mic din cartierul Dristor. M-am prăbușit pe pat și am început să plâng în pernă. Mă simțeam vinovată că nu pot face nimic, că nu pot repara nimic.

Așa a început totul. Certurile dintre ai mei deveniseră rutina mea zilnică. La școală încercam să par normală, dar colegii mă evitau pentru că eram mereu absentă cu mintea. Doamna profesoară de română, doamna Popescu, m-a chemat într-o zi după oră.

— Ilinca, ești bine? Pari tot timpul obosită și tristă. Dacă vrei să vorbești cu cineva…

Am dat din cap că nu, dar în sufletul meu urlam după ajutor. Seara aceea a fost prima dată când m-am rugat cu adevărat. Am stat în genunchi lângă pat și am spus: „Doamne, dacă exiști cu adevărat, ajută-mă să nu mai doară atât de tare.”

Nu s-a întâmplat nimic miraculos atunci. Dar a doua zi am simțit o liniște ciudată. Parcă cineva îmi pusese o mână pe umăr și îmi șoptise că va fi bine.

Divorțul a venit repede după aceea. Tata s-a mutat la bunici, iar eu am rămas cu mama. Între ei nu mai era decât tăcere sau reproșuri aruncate la telefon. Eu eram mesagerul: „Spune-i tatălui tău că trebuie să plătească întreținerea!” sau „Zi-i mamei tale că nu pot veni weekendul ăsta!”

Într-o duminică, tata m-a luat la biserică. Nu mai fusesem de ani buni. Preotul vorbea despre iertare și despre cum Dumnezeu ne dă puterea să trecem peste orice necaz. M-am uitat la tata: avea ochii roșii și mâinile tremurânde. După slujbă, am stat pe banca din fața bisericii.

— Ilinca, știu că ți-e greu… Și mie mi-e greu. Dar trebuie să găsim o cale să mergem mai departe.

— Cum? am întrebat eu printre lacrimi.

— Cu credință. Și cu răbdare. Dumnezeu nu ne lasă singuri.

Am început să mă rog mai des. Seara, când mama adormea plângând sau când tata mă suna și încerca să pară vesel, mă rugam pentru ei. Pentru mine. Pentru liniște.

Dar conflictele nu au dispărut. Mama era tot mai obosită și nervoasă, tata tot mai absent. Într-o zi, mama a venit acasă cu ochii umflați.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat speriată.

— Am pierdut procesul cu apartamentul… O să trebuiască să ne mutăm.

A fost ca un trăsnet. Toate amintirile mele erau legate de acel loc: mirosul de cafea dimineața, sunetul tramvaiului pe bulevard, vecina care îmi dădea mere toamna. M-am simțit din nou pierdută.

În noaptea aceea m-am rugat mai mult ca niciodată. Am plâns până am adormit cu capul pe Biblie. Dimineața am simțit că trebuie să fac ceva. La școală am vorbit cu doamna Popescu și i-am spus totul: despre divorț, despre mutare, despre cât de greu îmi este.

— Ilinca, ai nevoie de ajutor specializat. Nu ești singură! Sunt oameni care te pot sprijini.

Cu ajutorul ei am ajuns la consilierul școlii și apoi la un grup de tineri care se întâlneau la biserică pentru rugăciune și discuții. Acolo am întâlnit-o pe Ana, o fată care trecuse prin același lucru ca mine.

— Știi ce m-a ajutat cel mai mult? mi-a spus Ana într-o seară.

— Ce?

— Să iert. Pe ai mei, pe mine însămi… Să accept că nu pot controla totul.

Am început să lucrez la asta. Să iert. Să accept că părinții mei sunt oameni cu greșeli și suferințe proprii. Să mă iert pe mine pentru toate momentele în care am crezut că e vina mea.

Anii au trecut greu dar frumos în felul lor. Am terminat liceul cu note bune și am intrat la facultate la București. Mama s-a recăsătorit cu un om bun, iar tata a început să vină mai des la mine. Relația dintre ei nu s-a reparat niciodată complet, dar eu am învățat să trăiesc între două lumi fără să mă mai simt ruptă în două.

Credința mi-a fost ancora în toți acești ani. Rugăciunea mi-a dat putere când nimic altceva nu funcționa. Și am descoperit că liniștea nu vine din absența problemelor, ci din modul în care alegi să le privești.

Uneori mă întreb: câți copii ca mine trăiesc astăzi aceeași poveste? Oare câți dintre noi găsim curajul să cerem ajutor sau să ne rugăm pentru pace? Voi cum ați găsit liniștea în mijlocul furtunii?