Între două lumi: Cum am găsit puterea să iert

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot să stau în casa asta, să mă prefac că totul e bine! vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsuna ca un ecou în bucătărie. Era a treia oară săptămâna asta când izbucnea, iar eu simțeam cum mă scurg pe dinăuntru, ca o lumânare uitată în soare.

Soțul meu, Radu, încerca să facă pe mediatorul, dar de fiecare dată părea că se rupe ceva între noi. Mă uitam la el și vedeam cum se zbate între două lumi: mama lui și familia noastră. Eu eram străina, cea care „i-a furat băiatul”, cum îi plăcea Marianei să spună când credea că nu o aud.

În acea seară, după ce am strâns masa și am spălat vasele cu mâinile tremurânde, m-am retras în dormitor. Am închis ușa încet, ca să nu atrag atenția. M-am așezat pe marginea patului și am început să plâng în tăcere. Nu era prima dată când mă simțeam așa, dar de data asta era altfel. Simțeam că nu mai am aer, că nu mai am niciun colț al casei unde să mă simt acasă.

— Doamne, dacă mă auzi… ajută-mă! Nu mai știu ce să fac, am șoptit printre suspine. Nu eram o persoană foarte religioasă, dar în momentele acelea disperate, rugăciunea era singurul lucru care mă liniștea.

A doua zi dimineață, Mariana m-a întâmpinat cu o privire rece. — Să nu crezi că dacă ai plâns toată noaptea te iartă cineva! Ai distrus tot ce era bun aici! Radu a încercat să intervină, dar ea l-a oprit dintr-un gest. — Las-o! Să vadă cum e să fii singură!

Am plecat la serviciu cu ochii umflați și sufletul greu. La birou, colega mea, Ioana, m-a tras deoparte. — Sorina, ce-ai pățit? Parcă nu mai ești tu… I-am povestit totul printre lacrimi. Ea m-a ascultat cu răbdare și mi-a spus: — Știi, mama mea mereu zicea că rugăciunea nu schimbă lucrurile peste noapte, dar îți dă puterea să le vezi altfel. Încearcă să te rogi pentru ea, nu împotriva ei.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Am intrat în camera mea și am aprins o lumânare. Am început să mă rog pentru Mariana. Am cerut lui Dumnezeu să-i dea liniște și mie răbdare. Am simțit cum inima mi se ușurează puțin câte puțin.

Zilele au trecut și conflictele nu au dispărut peste noapte. Dar ceva s-a schimbat în mine. Când Mariana ridica tonul sau făcea remarci răutăcioase, nu mai răspundeam cu aceeași monedă. Încercam să văd dincolo de cuvintele ei dureroase. Poate era singură, poate îi era teamă că își pierde fiul.

Într-o duminică dimineață, după slujbă, am găsit-o pe Mariana în bucătărie, privind pe geam la ploaia care bătea în sticlă. M-am apropiat încet.

— Doamnă Mariana… știu că v-am supărat de multe ori. Și eu am greșit. Dar vă rog… haideți să încercăm să ne înțelegem. Pentru Radu. Pentru familie.

Ea s-a uitat la mine lung, cu ochii umeziți de lacrimi pe care nu voia să le arate.

— Nu e ușor să-mi văd băiatul crescând și alegând alt drum… Dar nici eu n-am vrut să te rănesc așa de tare.

A fost prima dată când am simțit că vorbim cu adevărat. Nu s-au rezolvat toate peste noapte, dar din ziua aceea am început să construim ceva nou. Cu pași mici: o cafea împreună dimineața, o vorbă bună la cină.

Radu a observat schimbarea și într-o seară mi-a spus:

— Sorina, nu știu ce-ai făcut, dar parcă e alt om mama…

Am zâmbit și i-am spus doar atât:

— M-am rugat pentru ea.

Acum, când privesc în urmă la acele luni grele, îmi dau seama cât de mult contează să ai credință și răbdare. Nu e ușor să ierți sau să vezi dincolo de durere, dar uneori exact acolo găsești puterea de a merge mai departe.

Mă întreb adesea: câți dintre noi alegem să ne rugăm pentru cei care ne rănesc? Oare cât de mult s-ar schimba lumea dacă am încerca mai des să iertăm?