Între două lumi: Mama s-a mutat la mine fără să mă întrebe

— Vlad, deschide, te rog! Am înghețat aici!
Vocea mamei răsuna pe casa scării, spartă de ecoul ploii care bătea în geamuri. Era trecut de ora opt seara și tocmai mă pregăteam să mă uit la un serial, când am auzit bătăile insistente în ușă. Am deschis, iar mama stătea în fața mea cu două valize mari și o geantă pe umăr. Părul îi era ud, iar ochii îi străluceau ciudat, între oboseală și hotărâre.

— Ce faci aici? am întrebat, încercând să-mi ascund surprinderea și iritarea.

— M-am gândit că e timpul să stăm din nou împreună. Nu mai are rost să stau singură în apartamentul ăla mare după ce tata tău a plecat… Și tu ești singur aici, nu?

Am rămas blocat. Nu-mi trecuse niciodată prin cap că mama ar putea să se mute la mine. După divorțul părinților mei, când aveam doar doisprezece ani, am crescut cu ea într-o tăcere apăsătoare. Tata a dispărut din peisaj, iar noi am rămas doi străini sub același acoperiș. După ce am intrat la facultate, m-am mutat la București și am simțit pentru prima dată ce înseamnă libertatea. Acum aveam treizeci de ani, un job decent la o agenție de publicitate și un apartament micuț în Drumul Taberei.

— Mama, nu cred că e o idee bună…

— Vlad, te rog! Nu mai am pe nimeni. Și nici bani prea mulți. Am vândut apartamentul și…

M-a lovit ca un trăsnet: vânduse apartamentul copilăriei mele fără să-mi spună. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Ai vândut apartamentul? Fără să mă întrebi?

— Era pe numele meu… Și nu mai puteam să-l întrețin. Plus că…

S-a oprit brusc și a început să plângă. Am tras aer adânc în piept. Nu puteam s-o las pe scară. Am tras valizele în hol și i-am făcut semn să intre.

— Bine, dar doar temporar, am zis cu voce joasă.

A doua zi dimineață, mi-am găsit bucătăria răvășită: mama făcea clătite, iar mirosul de ulei ars plutea peste tot. Pe masă erau reviste vechi, iar pe scaunul meu preferat stătea o pungă cu hainele ei ude.

— Mamă, nu poți să faci dezordine așa…

— Vlad, nu mai fi așa rigid! E casa ta, dar acum e și casa mea!

Am simțit cum îmi crește tensiunea. Îmi plăcea ordinea, rutina mea: cafeaua la ora șapte, liniștea dimineții, serialele mele seara. Mama era ca un uragan care dărâma tot ce construisem.

În zilele următoare, conflictele au devenit tot mai dese. Ea voia să gătească pentru mine, să-mi spele hainele, să-mi pună întrebări despre serviciu și viața personală. Eu voiam doar liniște.

— Vlad, tu nu ai pe nimeni? O fată? Un prieten?

— Mamă, nu vreau să vorbesc despre asta!

— Dar tu nu vezi că te izolezi? Ești ca taică-tu…

Asta a fost picătura care a umplut paharul.

— Nu mai aduce vorba de tata! Nu suntem la fel!

Am trântit ușa camerei mele și am stat acolo ore întregi. M-am gândit la copilăria mea: la serile în care mama plângea în bucătărie după ce tata pleca la „serviciu”, la zilele când mă simțeam invizibil între doi adulți care nu știau să vorbească unul cu altul. Acum istoria se repeta: eu și mama eram din nou doi străini sub același acoperiș.

Seara aceea a fost un punct de cotitură. Mama a venit la mine cu o cană de ceai.

— Vlad… știu că nu ți-e ușor cu mine aici. Dar nici mie nu mi-e ușor. Am crezut că dacă vin la tine, o să fie altfel…

Am privit-o pentru prima dată cu adevărat: riduri adânci la colțul ochilor, mâinile tremurânde pe cana fierbinte. Era vulnerabilă, speriată. Poate pentru prima dată în viața ei.

— Mamă… nici eu nu știu cum să facem asta. Dar trebuie să stabilim niște reguli.

Am început să discutăm: cine gătește, cine face curat, când avem fiecare timp pentru noi. A fost greu — certurile nu au dispărut peste noapte. Dar încet-încet am început să ne cunoaștem din nou.

Într-o duminică dimineață, am găsit-o pe mama în sufragerie uitându-se la poze vechi.

— Îți amintești când mergeam la mare? m-a întrebat zâmbind trist.

Am dat din cap. Îmi aminteam: eram fericiți atunci, înainte ca totul să se destrame.

— Vlad… îmi pare rău că n-am știut să fiu altfel pentru tine.

M-am apropiat de ea și am luat-o în brațe pentru prima dată după mulți ani. Am simțit cum o parte din zidul dintre noi începe să se topească.

Au trecut luni de atunci. Mama încă locuiește cu mine — uneori mă scoate din minți cu obiceiurile ei vechi sau cu întrebările insistente despre viața mea personală. Dar am învățat să comunicăm mai bine. Seara bem ceai împreună și povestim despre ziua noastră. Uneori râdem, alteori ne certăm — dar suntem împreună.

Mă întreb uneori: cât de mult suntem dispuși să renunțăm la confortul nostru pentru cei dragi? Și cât de mult ne putem schimba trecutul dacă avem curajul să-l privim în față?