Între două lumi: Povara unei alegeri de mamă

— Mariana, trebuie să vorbim. Vocea lui Doru era rece, aproape străină. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile tremurând în apa caldă. Copiii, Ana și Vlad, se certau pe telecomandă în sufragerie. Am simțit că urmează ceva rău, ca o presimțire care-ți strânge inima.

— Ce s-a întâmplat? am întrebat încet, fără să-l privesc.

— Nu mai pot continua așa. De luni de zile… am pe altcineva. Nu voiam să afli așa, dar nu mai pot trăi în minciună.

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Am lăsat farfuria să cadă în chiuvetă și m-am sprijinit de blat. În minte mi-au trecut toate serile în care îl așteptam acasă, toate minciunile mici pe care le-am ignorat. M-am gândit la Ana, care avea doar 13 ani și era atât de sensibilă, și la Vlad, care abia împlinise 10 ani și încă mai credea că părinții lui sunt perfecți.

— Cine e? am întrebat cu un firicel de voce.

— Nu contează acum. Important e că nu mai pot continua așa. Vreau să divorțăm.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit din bucătărie fără să spun nimic și m-am închis în baie. Am plâns în șoaptă, ca să nu mă audă copiii. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am uitat la tavan și m-am întrebat: Ce fac acum? Cum le spun copiilor? Le spun adevărul sau îi las să creadă că pur și simplu nu ne mai înțelegem?

A doua zi dimineață, Doru a plecat devreme. Ana a venit la mine în bucătărie:

— Mama, de ce plângi?

— Nu plâng, iubita mea. Doar… am ceva în ochi.

— Tata nu a dormit acasă azi-noapte?

M-am blocat. Copiii simt totul, chiar dacă noi credem că îi protejăm. Vlad a intrat și el:

— Mama, tu și tata vă certați?

Am simțit un nod în gât. Să le spun adevărul? Să-i las să creadă că totul va fi bine? Sau să-i pregătesc pentru ce va urma?

În zilele următoare, Doru a venit tot mai rar acasă. Copiii au început să pună întrebări din ce în ce mai directe. Ana s-a închis în ea, nu mai vorbea cu mine decât monosilabic. Vlad a început să facă crize de nervi la școală. Diriginta m-a sunat:

— Doamnă Popescu, Vlad e agitat, plânge des. S-a întâmplat ceva acasă?

Am simțit rușine și furie. De ce trebuie să sufere ei pentru greșelile noastre? Într-o seară, Ana a venit la mine:

— Mama, am auzit-o pe bunica spunând că tata are pe altcineva. E adevărat?

M-am uitat la ea și am văzut cât de mult o doare. Am vrut să mint, dar nu am putut.

— Da, iubita mea. Tata… are o altă relație.

A izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns.

— De ce? Ce am făcut noi?

— Nu voi sunteți de vină. Niciodată să nu crezi asta.

În acea noapte am stat cu Ana până târziu, povestind despre frică, despre trădare, despre cum uneori adulții greșesc rău de tot. Vlad a auzit discuția și a venit și el lângă noi.

— Deci tata nu ne mai iubește?

— Ba da, Vlad. Dar uneori oamenii mari fac alegeri proaste.

Au urmat luni de zile de coșmar: avocați, discuții aprinse cu Doru, vizite la psiholog pentru copii. Mama mea îmi spunea mereu:

— Mariana, nu le spune tot! Lasă-i să creadă că tata lor e bun!

Dar eu nu puteam să-i mint. Simțeam că dacă îi las pe ei să decidă cum se raportează la tatăl lor, poate vor suferi mai puțin decât dacă ar afla adevărul prea târziu.

Într-o zi, Ana mi-a spus:

— Mama, eu nu vreau să-l văd pe tata acum. Poate mai târziu.

Vlad însă îl căuta mereu:

— Când vine tata? De ce nu stăm toți împreună?

Eram prinsă între două lumi: una în care trebuia să-i protejez cu orice preț și una în care trebuia să-i las să-și trăiască propriile dureri ca să poată merge mai departe.

Într-o seară, Doru a venit să-i vadă pe copii. Ana a refuzat să iasă din cameră. Vlad s-a aruncat în brațele lui și l-a întrebat:

— Tata, tu o iubești pe mama?

Doru a tăcut mult timp.

— O respect pe mama ta foarte mult. Dar uneori… lucrurile se schimbă.

Vlad s-a uitat la mine cu ochii mari:

— Mama, tu mă vei părăsi vreodată?

L-am strâns tare la piept:

— Niciodată!

Au trecut doi ani de atunci. Ana merge la terapie și începe să vorbească din nou cu tatăl ei. Vlad încă speră că ne vom împăca într-o zi. Eu încă mă lupt cu întrebarea: am făcut bine că am intervenit? Sau trebuia să-i las pe ei să descopere singuri adevărul?

Uneori mă uit la copiii mei și mă întreb: oare cât de mult trebuie să intervinem ca părinți? Și unde e limita dintre protecție și control? Poate cineva să răspundă cu adevărat la asta?