Între două lumi: Povestea Anei, a fiului ei și a alegerilor care dor

— Vlad, te rog, doar ascultă-mă o clipă! vocea mea tremura, în timp ce băiatul meu de paisprezece ani își strângea ghiozdanul la piept, pregătit să iasă pe ușă.

— Nu vreau să-l văd pe tata. Nu acum. Nu vreau! mi-a răspuns el, cu ochii plini de lacrimi și furie reținută.

Era o după-amiază de aprilie, cu miros de ploaie proaspătă și noroi pe holul apartamentului nostru din Ploiești. Îmi simțeam inima ca o piatră grea, apăsându-mi pieptul. Mă uitam la Vlad și vedeam în el nu doar copilul meu, ci și toate greșelile mele din trecut. Și totuși, nu puteam să-l oblig să-și iubească tatăl biologic, oricât de mult mi-aș fi dorit să repar ce se stricase între noi toți.

Totul a început cu mulți ani în urmă, când eram doar o adolescentă timidă la Liceul Economic. Îl iubeam pe Doru — rebelul clasei, băiatul cu ochi verzi și zâmbet ironic, care fuma pe ascuns în spatele școlii și nu dădea doi bani pe note. Eu eram opusul lui: micuță, mereu cu frica de profesori și cu carnetul plin de zece. Dar Doru m-a văzut într-o zi plângând după o teză ratată și m-a luat de mână fără să spună nimic. Așa a început totul.

Ne-am iubit nebunește, dar viața nu ne-a lăsat să rămânem împreună. După liceu, Doru a plecat la muncă în Germania, iar eu am rămas acasă, însărcinată și speriată. Părinții mei au făcut scandal — tata a urlat că mi-am distrus viitorul, mama a plâns zile întregi. Doru s-a întors când Vlad avea deja un an, dar era alt om: obosit, nervos, prins în datorii și promisiuni nerespectate. Ne-am certat tot mai des până când am divorțat. Vlad avea trei ani și nu-și amintește nimic din acea perioadă.

Anii au trecut greu. Am crescut singură un copil într-un apartament mic, cu salariul meu de contabilă și ajutorul ocazional al părinților. Doru suna rar, trimitea bani când își amintea. Vlad creștea tăcut și retras, până când l-am cunoscut pe Radu — un bărbat blând, profesor de istorie la școala din cartier. Radu l-a cucerit pe Vlad cu povești despre daci și romani, cu excursii la Cetatea Poenari și cu răbdarea lui infinită.

Când Vlad avea opt ani, Radu m-a cerut de soție. Nunta noastră a fost simplă, doar cu rudele apropiate și câțiva prieteni. Vlad i-a spus „tata” lui Radu din proprie inițiativă. Am simțit atunci că viața ne-a dat o nouă șansă.

Dar Doru nu a dispărut niciodată complet din peisaj. Din când în când suna sau trimitea mesaje lungi și pline de regrete. Într-o zi de iarnă, după ce primisem vestea că Doru s-a întors definitiv în țară, am simțit că trebuie să-i dau lui Vlad șansa să-și cunoască adevărata rădăcină.

— Vlad, tatăl tău vrea să te vadă. A venit acasă pentru tine… pentru noi… am spus într-o seară, încercând să-mi ascund emoția.

— Eu am deja un tată! mi-a răspuns el scurt.

— Știu… dar Doru e tatăl tău biologic. Poate ar trebui să-i dai o șansă…

— Nu vreau! De ce vrei tu să mă vezi suferind? De ce nu mă lași în pace?

Am rămas fără cuvinte. M-am simțit vinovată că îi cer asta, dar și neputincioasă — voiam să-l ajut să-și găsească liniștea.

În zilele următoare am încercat să-l conving pe Vlad cu blândețe:

— Poate ai întrebări la care doar el poate răspunde… Poate ai nevoie să-l cunoști ca să te cunoști mai bine pe tine însuți…

Dar el se închidea tot mai mult în sine. Radu a observat tensiunea și într-o seară mi-a spus:

— Ana, nu-l forța. Copilul are nevoie să simtă că alegerea îi aparține.

— Dar dacă va regreta mai târziu? Dacă va crește cu goluri pe care nu le va putea umple niciodată?

Radu m-a privit cu blândețe:

— Toți avem goluri. Important e să știe că suntem aici pentru el.

Într-o zi, Doru a venit la ușa noastră fără să anunțe. Vlad era acasă. Am deschis ușa tremurând:

— Bună, Ana… Pot să-l văd pe Vlad?

Vlad a apărut în hol, privind fix podeaua.

— Salut… Vlad… Sunt eu… tata…

— Nu ești tata! Tata e Radu! a izbucnit Vlad și s-a refugiat în camera lui trântind ușa.

Doru a rămas nemișcat câteva secunde, apoi a plecat fără un cuvânt. Am simțit cum se rupe ceva în mine — între trecutul pe care nu-l puteam schimba și prezentul pe care încercam să-l protejez.

După acea zi, Vlad n-a mai vorbit despre Doru. Eu însă am rămas cu întrebările mele: oare am făcut bine încercând să-i aduc împreună? Oare dragostea mea pentru Doru fusese doar o iluzie adolescentină sau ceva ce merita salvat?

Într-o seară târzie, stând singură la bucătărie cu o cană de ceai rece în față, m-am întrebat:

„Cât de mult putem repara din trecut? Și cât de mult trebuie să lăsăm copiii să-și aleagă singuri drumul?”

Poate că răspunsurile nu sunt niciodată simple… Ce credeți voi? Aș fi putut face altfel?