Între două lumi: Povestea mea ca armă în războiul părinților mei

— Nu te mai uita așa la mine, Vlad! Nu vezi că mama ta nu te iubește cu adevărat? Dacă ar fi ținut la tine, nu te-ar fi lăsat aici cu mine!
Vocea tatălui meu, Ion, răsuna în bucătăria mică, plină de aburul ciorbei de fasole. Aveam doar opt ani atunci, dar țin minte perfect cum mi se strângea stomacul de fiecare dată când începea să vorbească despre mama. Stăteam pe scaunul cel mare, cu picioarele atârnând în gol, și mă uitam la fața lui roșie, la ochii lui mici și furioși.
— Tata, nu spune asta… Mama a zis că mă iubește… am șoptit, cu vocea tremurândă.
— Minte! Toate femeile mint!
A trântit lingura pe masă și a ieșit din bucătărie, lăsându-mă singur cu mirosul greu și cu lacrimile care îmi curgeau pe obraji.
Așa a început totul. Între mama și tata era mereu război, iar eu eram frontul pe care se luptau. Mama, Elena, venea seara târziu de la muncă, obosită și cu ochii roșii de plâns. Îmi aducea uneori câte o ciocolată sau o carte veche de la anticariat, dar niciodată nu stătea prea mult.
— Vlad, să nu-l asculți pe tata când vorbește urât despre mine. Eu te iubesc, dar nu pot să stau aici… Nu mai pot…
Îmi mângâia părul și pleca repede, ca și cum fiecare minut petrecut lângă mine o ardea pe dinăuntru.
Anii au trecut și eu am crescut între două lumi: una în care trebuia să fiu băiatul perfect pentru tata — să nu plâng, să fiu tare, să nu-l dezamăgesc — și alta în care trebuia să fiu alinarea mamei, să-i spun că totul va fi bine, să-i ascund cât de tare mă doare.
La școală eram mereu tăcut. Colegii mă tachinau că nu ies cu ei la fotbal sau la petreceri. Profesoara de română, doamna Popescu, m-a întrebat odată:
— Vlad, tu de ce nu zâmbești niciodată?
N-am știut ce să-i răspund. Cum să-i explic că zâmbetul meu era mereu o mască? Că acasă trebuia să fiu mereu atent la fiecare cuvânt, la fiecare gest?
Când am împlinit șaisprezece ani, tata a început să bea mai mult. Seara venea acasă nervos și mă întreba:
— Ce-a zis maică-ta azi? Ce-a mai făcut?
Dacă nu-i răspundeam sau dacă încercam să-l apăr pe mama, urla la mine până târziu în noapte. Într-o seară, după ce a spart o farfurie de perete, mi-a spus:
— Tu ești singurul lucru bun care mi-a rămas! Să nu uiți asta!
Dar eu simțeam că nu sunt decât o armă pe care o folosea împotriva ei.

Într-o zi de vară, când aveam optsprezece ani, mama m-a sunat plângând:
— Vlad, vino la mine… Nu mai pot… Tata tău m-a amenințat din nou…
Am fugit la ea fără să-i spun nimic lui tata. Am găsit-o pe Elena stând pe marginea patului, cu ochii umflați și mâinile tremurânde. M-a îmbrățișat strâns și mi-a spus:
— Tu ești tot ce am mai bun în viața asta… Dar nu vreau să te trag după mine în mizeria asta…
Am stat cu ea toată noaptea. Am vorbit despre orice altceva decât despre tata. Dimineața m-am întors acasă și l-am găsit pe Ion beat criță, dormind pe canapea. M-am uitat la el și am simțit pentru prima dată milă. Era un om frânt, care nu știa decât să rănească.

După bacalaureat am plecat la facultate în București. Am crezut că odată cu distanța voi scăpa de tot ce mă apăsa. Dar telefoanele nu au încetat niciodată:
— Vlad, vezi că maică-ta iar a făcut prostii! — îmi spunea tata.
— Vlad, te rog să nu-l asculți pe taică-tu! — îmi spunea mama.
Eram prins între două voci care mă trăgeau înapoi spre copilărie.

În anul trei de facultate am cunoscut-o pe Irina. Era veselă, caldă și părea că vede ceva bun în mine. Pentru prima dată am simțit că pot să respir fără teamă. I-am povestit într-o seară totul — despre părinți, despre cum mă simt mereu vinovat pentru nefericirea lor.

— Vlad, tu nu ești responsabil pentru viețile lor! Ai dreptul să fii fericit! — mi-a spus ea.

Dar vinovăția era ca o umbră care nu mă lăsa niciodată singur.

Când am împlinit douăzeci și nouă de ani, tata s-a îmbolnăvit grav. Mama a venit la spital și s-au certat chiar acolo, lângă patul lui. Eu stăteam între ei ca un copil speriat.

— Vlad trebuie să decidă ce facem! — a spus mama.
— Vlad trebuie să stea cu mine! — a urlat tata.

Atunci am simțit că explodez.

— Ajunge! Nu mai sunt copilul vostru! Nu mai vreau să fiu arma voastră!

Am ieșit din salon tremurând tot. Irina m-a găsit afară și m-a ținut în brațe până am reușit să respir normal.

Acum locuiesc singur într-o garsonieră mică din București. Încerc să-mi construiesc viața mea — fără vinovăție, fără frică. Dar uneori încă aud vocile lor în minte.

Mă întreb: oare voi reuși vreodată să fiu doar Vlad? Să trăiesc pentru mine și nu pentru războiul altora? Voi putea rupe lanțul acesta sau voi rămâne mereu prizonierul trecutului meu?