Între două lumi: Povestea mea de noră într-o familie românească

— „Nu uita, Irina, aici mama e stăpână. Tu ești doar oaspete.”

Cuvintele lui Vlad, soțul meu, au căzut ca o sentință în bucătăria mică, mirosind a ciorbă de perișoare și a ceapă prăjită. Era a treia zi după nuntă și deja simțeam că mă sufoc. Mama lui, doamna Mariana, își aranja cu grijă șorțul pe șolduri și mă privea peste ochelari, cu un zâmbet rece.

— „Irina, vezi că ai lăsat firimituri pe masă. La noi nu se face așa.”

Am strâns buzele și am șters masa, deși nu-mi aminteam să fi lăsat nimic. Vlad stătea la masă, butonând telefonul, absent. M-am întrebat atunci dacă așa va fi mereu: eu, încercând să mă fac mică, invizibilă, să nu deranjez.

Când am acceptat să ne mutăm la părinții lui Vlad, am crezut că va fi temporar. „Doar până strângem bani pentru un apartament”, mi-a spus el. Dar lunile au trecut și fiecare zi era o luptă surdă pentru spațiu, pentru aer, pentru un pic de liniște. Doamna Mariana avea reguli pentru orice: cum să spăl vasele, cum să pun rufele la uscat, ce să gătesc și când să vorbesc. Domnul Ion, socrul meu, era mai tăcut, dar privirea lui tăioasă spunea totul: nu eram de-a lor.

Într-o seară, după ce am terminat de strâns masa, am ieșit pe balcon să respir. Am sunat-o pe mama mea.

— „Mamă, nu mai pot. Parcă nu sunt acasă la mine niciodată.”

— „Ai răbdare, fată dragă. Așa e la început. O să te accepte cu timpul.”

Dar timpul trecea și nimic nu se schimba. În fiecare dimineață mă trezeam cu inima strânsă, întrebându-mă ce voi face greșit azi. Odată am uitat să cumpăr pâine și doamna Mariana a ridicat vocea:

— „Cum să uiți? La noi în casă nu s-a întâmplat niciodată așa ceva!”

Vlad a dat din umeri.

— „Las-o, mamă. O să învețe.”

Dar nu era despre pâine. Era despre control. Despre cine are ultimul cuvânt.

Într-o duminică, când părinții lui Vlad au plecat la biserică, am încercat să vorbesc cu el.

— „Vlad, nu mai pot așa. Simt că nu sunt bună de nimic aici.”

El s-a uitat la mine ca și cum i-aș fi cerut ceva absurd.

— „Ce vrei să fac? Asta e casa lor. Noi suntem doar niște musafiri.”

— „Dar suntem o familie! Nu ar trebui să fim egali?”

A oftat și a ieșit din cameră fără să răspundă.

Au urmat luni de zile în care m-am simțit tot mai singură. Prietenele mele mă întrebau la cafea:

— „Irina, cum e viața de noră?”

Zâmbeam fals și schimbam subiectul. Nu voiam să par slabă sau nerecunoscătoare. Dar în sufletul meu se adunau frustrări și lacrimi nespuse.

Într-o zi, am primit un telefon de la fratele meu, Radu.

— „Irina, vino acasă la noi un weekend. Te ajutăm să te mai rupi de acolo.”

Am acceptat imediat. Când am anunțat-o pe doamna Mariana că plec două zile la ai mei, a ridicat din sprâncene:

— „Dar cine o să facă mâncare? Cine spală vasele?”

— „Vlad poate ajuta…”

A râs scurt.

— „Bărbații nu fac treabă în casa asta.”

Am plecat cu inima grea și m-am întors cu dorința de a schimba ceva. Am început să caut un job ca să putem strânge bani pentru chirie. Vlad era indiferent:

— „Nu avem nevoie de mai mulți bani. E bine aici.”

Dar eu știam că nu mai pot trăi așa.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu doamna Mariana — pentru că am pus prea mult usturoi în mujdei — am izbucnit:

— „Nu mai pot! Nu sunt servitoarea nimănui! Vreau respect!”

Toți au tăcut. Vlad m-a privit ca pe o străină.

— „Dacă nu-ți convine, du-te la ai tăi!”

Am plâns toată noaptea. A doua zi mi-am făcut bagajele și am plecat la fratele meu. Mama m-a primit cu brațele deschise.

Au trecut câteva luni până când Vlad a venit după mine. Mi-a spus că îi e dor de mine, dar că nu poate schimba nimic acasă la părinții lui.

— „Atunci nici eu nu mă mai întorc”, i-am spus cu voce tremurată.

Am început o viață nouă singură. Am găsit un job la o librărie și mi-am închiriat o garsonieră micuță. A fost greu la început — liniștea era apăsătoare — dar încet-încet am învățat să mă bucur de libertate.

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă ar fi trebuit să lupt mai mult pentru familia mea. Dar oare cât trebuie să suferi ca să fii acceptată? Și cât valorează demnitatea ta într-o lume care încă mai crede că nora trebuie să fie mereu cu capul plecat?