Între două lumi: Povestea mea despre familie, presiune și alegere

— Ioana, tu chiar nu înțelegi? Dacă nu te hotărăști odată să faci un copil, să nu mai contezi pe mine!
Vocea tatălui meu, răsunând ca un tunet în sufrageria mică din apartamentul nostru de la etajul patru, încă îmi răsună în urechi. Era seară, ploua mărunt afară, iar mirosul de ciorbă de perișoare se amesteca cu tensiunea din aer. Mama stătea la masă, cu ochii în farfurie, încercând să nu intervină. Eu, cu mâinile strânse pe genunchi, simțeam cum fiecare cuvânt al lui tata îmi taie respirația.

— Tată, nu sunt pregătită. Nu vreau să fac un copil doar ca să bifez o listă! am spus printre dinți, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

— Nu e vorba de listă! E vorba de familie, de viitor! Tu crezi că viața e doar carieră și plimbări prin lume? Ce o să faci când o să fii singură?

Asta era mereu argumentul lui: singurătatea. Tata, Gheorghe, crescut la țară, cu valori simple și clare: familie, copii, casă. Pentru el, eu eram deja „bătrână” la 32 de ani. Prietenele mele din liceu aveau deja doi copii fiecare. Eu aveam un job bun la o agenție de publicitate din București, un apartament mic închiriat și o relație complicată cu un bărbat care nu voia copii. Dar nu despre el era vorba. Era despre mine.

— Ioana, tu chiar nu vezi că timpul trece? Ce o să faci dacă nu mai poți? O să regreți toată viața!

Mama oftează ușor. O cheamă Mariana și a fost mereu între noi doi, ca o punte fragilă care se rupe la fiecare ceartă. Ea a făcut compromisuri toată viața: s-a măritat la 19 ani, a renunțat la facultate când am apărut eu. Și-a dorit mereu altceva pentru mine, dar nu are curajul să-l contrazică pe tata.

— Gheorghe, las-o să decidă ea… murmura mama, dar tata nici nu o auzea.

După cină, m-am dus în camera mea și am plâns în pernă. M-am gândit la toate momentele când tata mi-a spus că sunt „prea visătoare”, că „nu știu ce e viața adevărată”. M-am gândit la cum ar fi să cedez: să mă mărit cu primul bărbat dispus să facă un copil și să-mi trăiesc viața după regulile altcuiva. Dar simțeam că m-aș pierde pe mine.

A doua zi dimineață, la birou, colega mea Alina m-a întrebat de ce am ochii umflați.

— Tata iar m-a amenințat că mă taie de pe lista lui dacă nu fac un copil… am spus încet.

Alina a oftat.

— Știu cum e… La mine acasă e la fel. Dar tu ce vrei cu adevărat?

Întrebarea asta m-a urmărit toată ziua. Ce vreau eu? Vreau să călătoresc, să scriu, să iubesc fără presiune. Poate într-o zi voi vrea și un copil, dar nu acum. Nu pentru că mi se cere.

Seara am ajuns acasă și l-am găsit pe tata uitându-se la știri. M-am așezat lângă el.

— Tata… putem vorbi?

M-a privit scurt, cu sprâncenele încruntate.

— Dacă e tot despre copii, nu mai am ce discuta.

— E despre mine. Despre noi. Eu te iubesc și vreau să fiu parte din familie, dar nu pot trăi sub amenințarea asta. Dacă mă iubești cu adevărat, lasă-mă să aleg singură.

A tăcut mult timp. Mama a intrat în cameră și s-a oprit în ușă.

— Ioana… tu știi că tata vrea ce e mai bine pentru tine…

— Poate ce crede el că e mai bine… Dar eu am nevoie să mă descopăr singură.

Tata s-a ridicat brusc.

— Bine! Fă cum vrei! Dar să nu vii la mine când o să-ți pară rău!

A ieșit trântind ușa. Am rămas cu mama care m-a strâns în brațe.

— O să-i treacă… Dar tu ai grijă de tine.

Au trecut luni de atunci. Tata nu mi-a mai vorbit decât strictul necesar. De Crăciun am mers acasă și atmosfera era rece ca zăpada de afară. La masă, tata a întrebat-o pe verișoara mea Ana când face al doilea copil și s-a uitat la mine cu reproș. Am simțit cum toți ochii sunt pe mine.

După masă, Ana a venit la mine în bucătărie.

— Știi… nici eu n-am vrut al doilea copil acum. Dar n-am avut curajul tău…

Am zâmbit trist.

— Nu știu dacă e curaj sau doar încăpățânare…

În noaptea aia am stat mult pe gânduri. Oare chiar greșesc? Oare chiar voi regreta? Sau voi regreta mai tare dacă renunț la mine?

Acum stau în apartamentul meu mic din București și scriu povestea asta cu speranța că cineva mă va înțelege. Poate nu sunt singura care simte presiunea asta uriașă de a se conforma unor reguli vechi. Poate nu sunt singura care vrea să fie iubită pentru cine este, nu pentru ce ar trebui să fie.

Mă întreb: câți dintre noi trăim vieți care nu ne aparțin doar ca să nu-i dezamăgim pe cei dragi? Și cât de mult ne costă asta cu adevărat?