Între două lumi: Povestea mea și a fiicei mele, Ana

— Nu mă mai suna, mamă! Nu vreau să mai vorbesc cu tine!
Vocea Anei, fiica mea, răsuna spart prin telefon, ca un geam crăpat de frigul iernii. Era a treia oară în acea săptămână când încercam să o sun dintr-o cameră îngustă dintr-un apartament din Torino, unde lucram ca îngrijitoare. Mâinile îmi tremurau pe telefon, iar lacrimile îmi curgeau pe obraji fără să le pot opri.

Mă numesc Camelia și am 41 de ani. Acum șapte ani am luat cea mai grea decizie din viața mea: am lăsat-o pe Ana, fetița mea de doar 12 ani, în grija mamei mele la Ploiești și am plecat la muncă în Italia. Soțul meu, Sorin, ne părăsise cu un an înainte, iar datoriile se adunau ca norii negri de furtună. Nu vedeam altă cale. Am crezut că sacrificiul meu va aduce liniște și siguranță. Dar nu știam că prețul va fi sufletul nostru.

Primele luni au fost un chin. Mă trezeam la 5 dimineața, spălam bătrâna la care lucram, găteam, făceam curat, apoi mă strecuram în baie să plâng în surdină. Îmi era dor de mirosul Anei după baie, de râsul ei când ne uitam la filme proaste pe Pro TV. Îi trimiteam bani și pachete cu haine, ciocolată și jucării, dar simțeam că fiecare colet era doar o scuză pentru absența mea.

Ana nu-mi spunea niciodată cât îi e de greu. Mama îmi povestea la telefon că fata se închide în cameră după școală și nu vrea să vorbească cu nimeni. Când veneam acasă de Crăciun sau Paște, o găseam schimbată: mai tăcută, mai rece. Odată am încercat să o iau în brațe și s-a tras înapoi.

— De ce nu ai rămas aici? De ce nu ai găsit altceva? Toți copiii au mama acasă! mi-a spus într-o seară, cu ochii plini de lacrimi.

Nu am știut ce să-i răspund. Am simțit că orice aș spune ar fi sunat a scuză ieftină. Am plecat din nou după două săptămâni, cu sufletul făcut zob.

Anii au trecut. Ana a crescut fără mine. A terminat liceul cu note bune, dar nu m-a lăsat să vin la festivitate. „Nu are rost”, mi-a scris pe WhatsApp. „Nu mai suntem familie.”

Într-o seară de toamnă târzie, după ce bătrâna pe care o îngrijeam a murit și m-am trezit singură într-un oraș străin, am simțit că nu mai pot continua așa. Am strâns toți banii pe care îi aveam și m-am întors acasă.

Când am intrat pe ușa apartamentului nostru mic din Ploiești, Ana era la masă cu mama mea. S-a uitat la mine ca la o străină.

— Ce cauți aici? Ai venit iar să pleci?

M-am așezat lângă ea și am început să-i povestesc tot: frica mea, nopțile nedormite, dorul care mă măcina zi de zi.

— Știi ce e cel mai greu? Că nu pot da timpul înapoi. Că nu pot șterge anii ăștia fără tine.

Ana s-a ridicat brusc și a ieșit din cameră. Mama m-a privit cu ochii umezi:

— Ai făcut ce-ai crezut că e mai bine pentru ea. Dar copiii nu înțeleg mereu sacrificiul părinților.

Zilele următoare au fost pline de tăceri apăsătoare. Încercam să mă apropii de Ana: îi găteam mâncărurile preferate, îi lăsam bilețele cu „Te iubesc” pe birou, dar ea părea că trăiește într-o lume paralelă.

Într-o noapte am auzit-o plângând în camera ei. Am bătut încet la ușă.

— Ana… pot intra?

Nu mi-a răspuns, dar am deschis ușa oricum. Stătea ghemuită pe pat, cu fața ascunsă în pernă.

— Mi-e dor de tine… mi-a șoptit printre suspine.

M-am așezat lângă ea și am luat-o în brațe. Pentru prima dată după mulți ani nu s-a tras înapoi.

— Știu că te-am rănit… Nu pot schimba trecutul, dar vreau să fiu aici pentru tine acum. Poți să mă urăști, poți să mă respingi… dar nu o să mai plec nicăieri.

A plâns mult în noaptea aceea. Și eu odată cu ea. Dimineața ne-am trezit obosite, dar parcă ceva se schimbase între noi.

Au urmat luni grele de reconstrucție: discuții lungi despre tot ce am pierdut, certuri mici despre nimicuri, încercări stângace de a recupera timpul pierdut. Am mers împreună la psiholog, am început să ieșim la plimbări prin parc ca două prietene stinghere.

Într-o zi mi-a spus:

— Poate n-o să te pot ierta niciodată complet… Dar vreau să încercăm să fim din nou mamă și fiică.

Am simțit atunci că tot chinul meu nu a fost în zadar. Că iubirea adevărată nu moare niciodată, chiar dacă e rănită adânc.

Astăzi încă ne vindecăm împreună. Încercăm să ne regăsim drumul spre casă una prin cealaltă. Știu că sunt multe mame ca mine și multe fete ca Ana care trăiesc aceeași poveste nespusă.

Oare câte familii se destramă în tăcere pentru o pâine mai albă? Oare putem vreodată repara cu adevărat ceea ce am pierdut? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?