Între două lumi: Povestea unei case și a unei familii

„Oh, nu, nu cumpărăm nicio bibliotecă. Și nici canapea nu luăm de aici!” am spus apăsat, încercând să-mi stăpânesc vocea care tremura de nervi. Soțul meu, Vlad, mă privea cu ochii lui mari, albaștri, plini de nedumerire și oboseală. În spatele nostru, mama lui, doamna Lidia, își încrucișa brațele peste pieptul subțire și ofta teatral: „Pentru ce să vă legați la cap cu rate și mobilă scumpă? Sunteți tineri! Trăiți-vă viața, nu vă îngropați în datorii!”

Eram în magazinul de mobilă din cartierul nostru din București, printre rafturi cu miros de lemn lăcuit și tapițerii colorate. Îmi doream atât de mult să avem un colț al nostru, o bibliotecă unde să-mi pun cărțile din facultate și o canapea pe care să ne uităm la filme în serile ploioase. Dar fiecare vis era întâmpinat cu un zid de argumente din partea Lidiei. Vlad tăcea. Îl vedeam cum se zbate între dorința de a mă face fericită și frica de a-și supăra mama.

Am ieșit din magazin fără să cumpărăm nimic. Pe drum spre casă, ploaia ne-a udat până la piele. Mergeam tăcuți, fiecare cu gândurile lui. „De ce nu poți să-i spui mamei tale că vrem să fim pe picioarele noastre?” am izbucnit eu, cu voce joasă. Vlad a oftat: „Nu înțelegi… Ea a crescut singură după ce tata a murit. Tot ce are e controlul ăsta asupra mea. Dacă îi spun ceva, se va simți trădată.”

În seara aceea, am stat pe salteaua pusă direct pe podea și am plâns încet, să nu mă audă Vlad. M-am simțit prinsă între două lumi: una în care eram soția lui Vlad și voiam să construim ceva împreună, alta în care eram nora doamnei Lidia și trebuia să mă supun regulilor ei nescrise.

Zilele au trecut greu. În fiecare weekend mergeam la masa de duminică la Lidia acasă, unde totul era ca într-un ritual: ciorba fierbinte, friptura la cuptor și discuțiile despre bani. „Ați văzut cât au crescut ratele? Și voi vreți mobilă nouă? Mai bine puneți deoparte pentru zile negre!” repeta ea obsesiv. Vlad tăcea, eu zâmbeam fals.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad despre viitorul nostru, am decis să merg la mama mea, Mariana. Am găsit-o în bucătărie, făcând plăcintă cu mere. M-a privit lung și m-a întrebat direct: „Ce s-a întâmplat?” Am izbucnit: „Nu mai pot! Parcă trăiesc viața altcuiva! Nu avem voie să facem nimic fără aprobarea Lidiei!” Mama m-a luat în brațe și mi-a șoptit: „Draga mea, fiecare familie are luptele ei. Dar dacă nu vă găsiți curajul să vă impuneți acum, veți trăi mereu după regulile altora.”

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să observ cum Vlad se schimba: era tot mai retras, tot mai iritat. Într-o noapte, l-am găsit stând pe balcon, fumând – el care nu fuma niciodată. „Nu mai pot,” mi-a spus încet. „Simt că nu sunt bărbat în casa mea.”

Atunci am știut că trebuie să facem ceva. Într-o sâmbătă dimineață, i-am spus lui Vlad: „Hai să mergem iar la magazinul de mobilă. Doar noi doi.” S-a uitat la mine surprins, dar a acceptat. Am ales împreună o bibliotecă simplă și o canapea gri. Când am ajuns acasă cu ele, Lidia ne-a sunat imediat: „Ce ați făcut? Cine v-a dat voie?”

Vlad a răspuns calm: „Mamă, e casa noastră. Noi decidem ce facem cu ea.” A urmat o tăcere grea la telefon, apoi Lidia a izbucnit în plâns: „Voi nu mă mai iubiți! Voi vreți să mă dați la o parte!”

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. Vlad era sfâșiat între vinovăție și ușurare. Eu mă simțeam vinovată că am provocat ruptura asta, dar și eliberată că am făcut un pas spre independență.

Au urmat luni de tăcere rece între noi și Lidia. Nu ne mai invita la masă duminica, nu ne mai suna decât rar. Dar în apartamentul nostru mic începea să se simtă miros de cafea proaspătă dimineața și râsetele noastre umpleau camerele goale.

Într-o zi, când am venit acasă de la serviciu, am găsit pe prag o pungă cu plăcinte calde și un bilet: „Pentru voi doi. Să vă fie casa plină de bucurii.” Era scrisul Lidiei.

Am plâns amândoi atunci – pentru tot ce pierdusem și pentru tot ce câștigasem.

Acum mă uit la biblioteca noastră plină de cărți și mă întreb: oare cât curaj ne trebuie ca să trăim după propriile reguli? Și cât suntem dispuși să sacrificăm pentru liniștea sufletului nostru?