Între două lumi: Povestea unei familii la început de drum

— Nu, nu cumpărăm canapeaua aia. Și nici masa aia de dining, i-am spus lui Vlad, cu vocea tremurândă, încercând să-mi ascund frustrarea. În jurul nostru, magazinul de mobilă forfotea de oameni care păreau mult mai siguri pe alegerile lor decât eram noi. Vlad s-a uitat la mine, nedumerit, cu ochii lui albaștri care de obicei mă linișteau, dar acum mă făceau să mă simt vinovată.

— Dar, Ioana, știi cât am visat la casa asta… La masa aia mare unde să ne adunăm cu prietenii…

Am oftat adânc. În minte mi se derula aceeași scenă de acasă, cu mama care îmi repeta obsesiv:

— O să vă îngropați în datorii! Sunteți tineri, trăiți-vă viața! Nu vă luați pe cap rate și griji!

Avea dreptate? Sau doar îi era teamă să nu mă pierd din brațele ei? M-am trezit prinsă între două lumi: lumea visurilor mele și lumea fricilor mamei.

— Vlad, nu pot… Nu acum. Mama are dreptate. Dacă ne luăm toate astea, o să muncim doar ca să plătim ratele. Nu vreau să ajungem ca ai mei, mereu obosiți, mereu certându-se pe bani.

Vlad a tăcut. Știam că îl doare. Știam că și el a crescut într-o familie unde banii erau mereu motiv de ceartă. Dar el voia să rupă cercul. Eu… nu eram sigură că pot.

În seara aia, acasă, mama ne aștepta cu ciorba ei de perișoare și cu privirea ei critică.

— V-ați mai gândit? Sper că n-ați făcut vreo prostie! Ioana, tu nu vezi câte divorțuri sunt din cauza banilor? Uite la vecina noastră, Lenuța! S-au certat pe creditul la bancă și acum stau fiecare în altă parte!

— Mamă, nu toată lumea ajunge așa… Vlad nu e tata…

— Toți bărbații sunt la fel când vine vorba de bani! Și tu ești la fel ca mine: te temi să n-ai ce pune pe masă mâine!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Poate avea dreptate. Poate eram condamnată să repet greșelile ei. Dar Vlad m-a luat de mână sub masă și mi-a șoptit:

— Hai să vorbim noi doi, fără nimeni altcineva.

În noaptea aceea am stat pe balconul nostru micuț, privind luminile orașului. Vlad a început primul:

— Ioana, știu că ți-e frică. Și mie mi-e. Dar dacă nu riscăm niciodată nimic, o să rămânem mereu aici, între dorințe și frici. Vrei asta?

Am izbucnit în plâns. Nu voiam. Dar nici nu știam cum să scap de vocea mamei din capul meu.

— Mi-e teamă că dacă facem pasul ăsta o să ne pierdem… O să ajungem ca ai mei…

— Sau poate o să fim diferiți. Poate o să învățăm din greșelile lor.

A doua zi am mers din nou la magazinul de mobilă. De data asta am ales împreună o canapea simplă și o masă mică, dar solidă. Nu era ce visam inițial, dar era un început al nostru.

Când i-am spus mamei, a început să plângă:

— Nu mă asculți niciodată! O să vezi tu… O să regreți!

Am plecat de la ea cu sufletul greu. Seara, Vlad m-a găsit privind în gol.

— Îți pare rău?

— Nu știu… Mi-e dor de mama cea blândă, nu de cea care mă ceartă mereu.

— Poate îi e greu să te lase să crești.

Au urmat luni grele. Ratele ne-au strâns uneori cu ușa. Au fost seri când ne-am certat pentru bani sau pentru cine spală vasele. Mama mă suna aproape zilnic:

— Ai bani de mâncare? Nu vrei să vii acasă la noi?

Dar au fost și seri când am stat pe canapeaua noastră mică și am râs până târziu, povestind despre viitorul nostru. Am început să simt că suntem o echipă.

Într-o zi, mama a venit pe neașteptate cu o plăcintă caldă.

— Am trecut pe aici… Să văd dacă sunteți bine.

A privit masa noastră mică și canapeaua simplă. S-a așezat lângă mine și mi-a șoptit:

— Poate am exagerat… Mi-e greu fără tine acasă.

Am plâns amândouă. Atunci am înțeles că frica ei era doar dragoste mascată.

Acum, după doi ani, încă avem rate de plătit și uneori ne certăm pe bani sau pe cine face cumpărăturile. Dar avem casa noastră și masa noastră mică unde ne adunăm cu prietenii.

Mă întreb adesea: oare cât din viața noastră e despre curaj și cât despre frică? Și dacă nu riscăm niciodată nimic, cum vom ști cine suntem cu adevărat?