Între două lumi: Povestea unei fiice care încearcă să-și regăsească echilibrul

— Ioana, iar ai uitat să-mi cumperi pâinea aia neagră, ți-am spus de trei ori! De ce nu mă asculți niciodată?

Vocea mamei răsună în bucătăria mică, iar eu mă opresc din aranjat farfuriile, simțind cum mi se strânge stomacul. E a treia oară săptămâna asta când uit ceva din lista ei. Mă uit la ceas: e deja 19:30, iar mâine trebuie să fiu la birou la prima oră. Copiii mei, Vlad și Mara, se ceartă în camera lor pentru telecomandă, iar soțul meu, Radu, încă nu a ajuns acasă. Simt că mă sufoc.

— Mamă, am avut o zi grea la serviciu, am uitat… Îți promit că mâine cumpăr.

— Mereu ai scuze! De când ai început să lucrezi atât de mult, nu mai ai timp de nimic. Nici de mine, nici de copii. Pe vremea mea, mamele știau să le facă pe toate!

Mă mușc de limbă să nu răspund. Știu că e supărată de când a ieșit la pensie. Îi lipsesc colegii, rutina, sensul. Dar nu pot să nu simt că toată povara cade pe umerii mei. Tata a murit acum cinci ani și de atunci mama s-a mutat cu noi. La început am crezut că va fi mai ușor pentru toți: copiii vor avea bunica aproape, eu voi avea ajutor în casă. Dar realitatea e alta.

În fiecare dimineață, mama se trezește înaintea tuturor și începe să bombăne: ba că laptele e prea rece, ba că pâinea nu e proaspătă, ba că Vlad nu și-a făcut patul. Îi corectează temele Marei cu o răbdare tăioasă, iar copiii au început să o evite. Radu îmi spune uneori:

— Ioana, trebuie să-i spui ceva. Nu poți să te consumi așa la nesfârșit.

Dar cum să-i spun mamei mele că prezența ei ne apasă? Cum să-i spun că mă simt vinovată pentru fiecare dată când ridic tonul sau când nu am timp să-i ascult poveștile despre vremurile bune?

Într-o seară, după ce copiii au adormit, am găsit-o pe mama în sufragerie, privind pe geam. Am încercat să deschid o discuție:

— Mamă, știu că nu-ți e ușor… Poate ai vrea să te înscrii la un club de pensionari? Să cunoști oameni noi…

S-a întors spre mine cu ochii umezi:

— Nu mai am chef de nimic. Toate prietenele mele sunt ocupate cu nepoții sau au plecat la țară. Eu ce rost mai am aici? Voi aveți viața voastră…

Am simțit un nod în gât. Nu știam ce să-i spun. M-am așezat lângă ea și i-am luat mâna în a mea.

— Mamă, ai un rost aici. Copiii te iubesc, eu am nevoie de tine… Dar și eu sunt obosită uneori.

A oftat adânc:

— Știu că te supăr cu nemulțumirile mele. Dar simt că nu mai contez pentru nimeni.

A doua zi dimineață, Mara mi-a spus în șoaptă:

— Mami, bunica e mereu tristă. De ce nu râde niciodată?

Nu am știut ce să-i răspund. Am început să mă întreb dacă nu cumva greșesc undeva. Poate nu îi acord destulă atenție mamei. Poate ar trebui să renunț la orele suplimentare de la serviciu ca să stau mai mult cu ea. Dar apoi mă gândesc la ratele la bancă, la nevoile copiilor, la faptul că Radu abia dacă mai are răbdare cu toți nervii din casă.

Într-o duminică, după prânz, tensiunea a atins apogeul. Mama a început să critice felul în care Mara își ține furculița, Vlad s-a enervat și a plecat de la masă trântind ușa.

— Uite ce ai făcut! — i-am spus mamei printre dinți.

— Eu? Eu încerc doar să-i învăț bunele maniere! Dacă tu nu ai timp…

— Mamă, te rog! Nu mai pot! Toată lumea e nervoasă în casă!

S-a ridicat brusc și a mers în camera ei. Am rămas cu capul în mâini, simțind cum lacrimile îmi curg pe obraji. Radu a venit lângă mine și m-a îmbrățișat:

— Trebuie să găsim o soluție. Nu poți duce totul singură.

În acea noapte am stat trează mult timp. M-am gândit la copilăria mea, la cât de mult s-a sacrificat mama pentru mine după ce tata a murit într-un accident stupid pe șantier. La cât de singură trebuie să se simtă acum, când lumea ei s-a micșorat la patru pereți și trei generații care nu o mai înțeleg.

Am decis să vorbesc deschis cu ea. A doua zi i-am propus să mergem împreună la un psiholog de familie. La început a refuzat categoric:

— Ce nevoie am eu de psiholog? Nu sunt nebună!

Dar după câteva zile de tăcere apăsătoare, a acceptat. Ședințele nu au fost ușoare: au ieșit la iveală frustrări vechi, regrete nespuse, dorințe ascunse sub straturi de nemulțumire.

Am aflat că mama se teme cel mai mult de inutilitate. Că îi e frică să nu fie o povară pentru noi, dar totodată nu știe cum să-și găsească locul într-o lume care pare că nu mai are nevoie de ea.

Încet-încet am început să stabilim limite: mama are grijă de copii doar când vrea ea; eu încerc să petrec timp cu ea fără să mă simt vinovată dacă nu pot fi mereu prezentă; Radu și copiii au învățat să fie mai răbdători.

Nu e perfect nici acum. Sunt zile când mama încă bombăne sau când eu explodez din cauza oboselii. Dar am învățat că iubirea nu înseamnă sacrificiu total și că uneori trebuie să ceri ajutor ca să nu te pierzi pe tine însuți.

Mă întreb adesea: câte femei ca mine trăiesc aceeași poveste? Câte dintre noi ne pierdem între dorința de a fi fiice bune și nevoia de a ne păstra propria viață? Voi cum ați găsit echilibrul?