Între două lumi: Povestea unei mame care a trebuit să aleagă între trecut și viitor

— Nu vreau să o văd pe mama lui Vlad aici, nu azi, nu după tot ce s-a întâmplat! am izbucnit în timp ce aranjam baloanele roz în sufragerie. Dar Irina, sora mea, m-a privit cu blândețe și mi-a spus încet:
— Ana, e bunica fetei. Nu poți să-i iei asta.

M-am oprit din mișcare. Avea dreptate? Sau doar încerca să mă facă să uit cât de mult m-a durut totul? Vlad, fostul meu soț, uitase complet că azi era ziua de naștere a fiicei noastre, Mara. Niciun mesaj, niciun telefon. În schimb, mama lui, doamna Maria, mă sunase cu două zile înainte:

— Ana, pot să vin să-i duc Mariei un cadou? Știu că nu mai sunt parte din familie, dar ea e tot nepoata mea…

Vocea ei tremura. Am simțit o furie mocnită — unde era când Vlad mă jignea? Unde era când plângeam nopți la rând pentru că el nu se întorcea acasă? Și totuși… Mara avea nevoie de bunica ei. Sau poate doar eu voiam să cred asta?

Ziua a început cu emoții amestecate. Mara râdea printre baloane, iar eu încercam să ascund sub zâmbet oboseala și frustrarea. La ora patru fix, soneria a sunat. Am deschis ușa și am văzut-o pe doamna Maria cu un buchet de lalele și o cutie mare de jucării.

— La mulți ani, scumpa mea! a spus ea și Mara a alergat spre ea cu brațele deschise.

Am simțit un nod în gât. Maria s-a aplecat, a luat-o în brațe și i-a șoptit ceva la ureche. Mara a râs. Pentru o clipă, am văzut imaginea unei familii normale — dar era doar o iluzie.

După tort și cadouri, Maria a rămas pe canapea, privind-o pe Mara cum se joacă.

— Ana… știu că nu e ușor pentru tine. Și nici pentru mine. Dar Vlad… el nu știe ce pierde. Aș vrea să pot face mai mult.

Am simțit cum mă înfurii din nou.

— De ce nu i-ați spus nimic? De ce nu l-ați tras la răspundere?

Maria a oftat adânc.

— Am încercat. Dar el nu ascultă pe nimeni. Și eu… am greșit mult față de tine. N-am știut cum să te ajut atunci.

M-am ridicat brusc.

— Acum nu mai contează. Tot ce contează e Mara.

Maria s-a ridicat și ea, încercând să mă privească în ochi.

— Ana, te rog… lasă-mă să fiu parte din viața ei. Nu pentru Vlad. Pentru ea. Știu că nu merit iertarea ta, dar poate pot fi o bunică bună pentru Mara.

Am simțit lacrimile cum îmi ard ochii. M-am dus în bucătărie sub pretextul că trebuie să aduc apă. Irina m-a urmat.

— Ce vei face? m-a întrebat ea încet.

— Nu știu… Nu vreau ca Mara să sufere pentru greșelile noastre. Dar nici nu vreau să mă prefac că totul e bine.

Irina mi-a pus mâna pe umăr.

— Poate că nu trebuie să alegi între tine și Mara. Poate poți găsi o cale de mijloc.

Când m-am întors în sufragerie, Maria se pregătea să plece. S-a apropiat de mine cu ochii umezi.

— Mulțumesc că m-ai lăsat să vin azi. Dacă vrei… pot veni doar când nu ești acasă. Sau deloc, dacă asta vrei tu.

Am privit-o lung. În ochii ei am văzut aceeași durere pe care o simțeam și eu — pierderea unei familii care nu va mai fi niciodată la fel.

— Nu trebuie să vii pe ascuns, am spus încet. Dar vreau ca Mara să știe adevărul când va crește: că tatăl ei n-a fost aici, dar tu ai fost.

Maria a dat din cap și a plecat fără să mai spună nimic. După ce ușa s-a închis, Mara a venit la mine cu jucăria nouă în brațe.

— Mami, bunica vine și mâine?

Am zâmbit trist.

— Nu știu, iubita mea. Dar știu că te iubește mult.

În acea seară am stat mult timp pe gânduri. Am scris un mesaj lui Vlad: „Azi a fost ziua Marei. Mama ta a venit. Tu?” Niciun răspuns.

M-am întrebat dacă fac bine lăsând-o pe Maria aproape de Mara sau dacă ar trebui să rup orice legătură cu trecutul care m-a rănit atât de tare. Dar apoi m-am gândit la Mara — la dreptul ei de a avea o familie, chiar dacă e una imperfectă.

Poate că loialitatea față de copilul meu înseamnă să-i dau șansa la iubire acolo unde eu n-am găsit-o niciodată. Sau poate mă mint singură?

Voi ce ați face? E corect să lași trecutul să decidă viitorul copilului tău? Sau trebuie să lupți pentru liniștea ta chiar dacă asta înseamnă să-i iei copilului o parte din familie?