Între două lumi: Povestea unei mame care își pierde fiul

— Nu pot să cred că ai spus nu, mamă! Irina are dreptate, niciodată nu te gândești la noi!
Vocea lui Vlad răsuna în sufrageria mică, cu pereții galbeni, unde am crescut împreună. Mâinile îmi tremurau pe marginea fotoliului vechi, moștenit de la mama mea. Priveam la fiul meu, băiatul acela blând care îmi aducea flori de câmp când era mic, și nu-l mai recunoșteam.
Irina stătea în spatele lui, cu brațele încrucișate și privirea rece. Nu-mi răspundea niciodată direct, dar știam că fiecare cuvânt al lui Vlad era sădit de ea.
— Vlad, nu e vorba că nu mă gândesc la voi, dar apartamentul acesta e tot ce am. Aici amintirile cu tatăl tău, aici ai crescut tu… Cum să-l las?
Irina a oftat teatral.
— Maria, suntem o familie tânără. Avem nevoie de spațiu pentru copil. Apartamentul nostru e mic și vechi. Tu ești singură, ce-ți trebuie atâta loc?
M-am uitat la ea și am simțit cum mi se strânge inima. Poate avea dreptate? Poate eram egoistă? Dar nu puteam să renunț la tot ce însemna acasă pentru mine.
— Nu pot, Irina. Îmi pare rău.
Vlad a ieșit trântind ușa. Am rămas singură, cu ecoul pașilor lui în urechi și cu un gol imens în suflet.

În zilele următoare, telefonul nu a mai sunat. Mesajele mele rămâneau fără răspuns. Prietenele mele din bloc mă întrebau ce s-a întâmplat, iar eu le zâmbeam amar: „E doar o ceartă de familie, trece.” Dar nu trecea. Seara, când puneam masa pentru una și mă uitam la farfuria goală din fața mea, lacrimile curgeau fără să le pot opri.

Odată, la piață, m-am întâlnit cu vecina de la trei, doamna Stanciu.
— Ce faci, Maria? Nu te-am mai văzut cu Vlad de mult…
Am încercat să glumesc:
— Eh, copiii cresc, au viața lor…
Dar vocea mi s-a frânt la final.

Într-o duminică ploioasă, am decis să merg la ei. Am cumpărat prăjitura preferată a lui Vlad și am urcat scările blocului lor cu inima cât un purice. Irina mi-a deschis ușa și m-a privit ca pe un musafir nepoftit.
— Vlad nu e acasă.
— Pot să-l aștept?
— E ocupat. Avem planuri.
Am lăsat prăjitura pe hol și am plecat cu pași grei.

Seara aceea a fost cea mai grea din viața mea. M-am întrebat dacă am greșit undeva ca mamă. Poate am fost prea protectoare? Poate nu l-am lăsat să fie bărbat? Sau poate Irina avea dreptate și eram doar o bătrână egoistă care nu știe când să lase lucrurile să meargă mai departe?

Au trecut luni. De Crăciun am stat singură pentru prima dată în viață. Am împodobit bradul cu globurile vechi ale lui Vlad și am pus sub el o cutie mică: un pulover tricotat de mine pentru nepotul meu care urma să se nască. Nici măcar nu știam dacă îl voi vedea vreodată.

Într-o zi, am primit un mesaj scurt de la Vlad: „A născut Irina. E băiat.” Atât. Fără invitație, fără bucurie împărtășită.

Am plâns toată noaptea. A doua zi am mers la biserică și m-am rugat pentru ei. Pentru fiul meu, pentru nora mea, pentru nepotul pe care nu-l cunoșteam. Am aprins o lumânare și am simțit o liniște ciudată coborând peste mine.

Timpul a trecut greu. Odată, l-am văzut pe Vlad în fața blocului meu. Avea ochii obosiți și barba neîngrijită.
— Mamă…
Mi-a venit să-l iau în brațe, dar m-am oprit.
— Ce faci? Cum e copilul?
A ezitat.
— E greu… Irina e obosită tot timpul. Eu muncesc mult… Nici nu mai vorbim ca înainte.
Am vrut să-i spun că îl iubesc și că sunt aici pentru el oricând. Dar el s-a uitat la mine ca un străin.
— Mamă… De ce nu poți să fii și tu ca alte mame? Să ne ajuți… Să ne dai apartamentul…
M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi smuls inima din piept.
— Vlad, eu te iubesc… Dar nu pot să renunț la tot ce am construit o viață întreagă…
A dat din cap și a plecat fără să se uite înapoi.

De atunci nu l-am mai văzut decât din întâmplare pe stradă sau la magazin. Întotdeauna grăbit, mereu cu ochii în pământ.

Uneori mă întreb dacă dragostea de mamă e suficientă ca să țină o familie unită sau dacă sacrificiul trebuie să fie total. Oare am greșit că am pus limite? Sau ar fi trebuit să renunț la tot pentru fericirea lor?

Poate sunt doar o mamă bătrână care nu știe când să lase trecutul în urmă… Dar oare cât trebuie să dai din tine ca să nu-ți pierzi copilul?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?