Între două lumi: Povestea unei mame care își pierde fiul

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să stau aici și să mă prefac că totul e bine! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce el își lăsa furculița jos, evitându-mi privirea.

Era duminică, iar masa din sufragerie mirosea a sarmale și a supă de pui, dar între noi plutea un aer greu, ca de furtună. Irina, nora mea, stătea tăcută la capătul mesei, cu ochii în telefon. Vlad, fiul meu, încerca să pară calm, dar îi vedeam maxilarul încordat.

— Mamă, te rog… Hai să nu facem iar asta. E ziua noastră liberă, vreau doar să mâncăm liniștiți.

— Liniștiți? Cum să fim liniștiți când tu nu vezi ce se întâmplă? Irina nu mă respectă! Nu mă întreabă niciodată dacă am nevoie de ceva, nu mă ajută cu nimic prin casă. Și tu… tu mereu îi iei apărarea!

Irina a ridicat ochii din telefon și mi-a aruncat o privire rece.

— Maria, nu cred că e momentul să discutăm asta acum. Dacă ai ceva de spus, spune-mi direct.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras scaunul de sub mine. Eu, care l-am crescut singură pe Vlad după ce tatăl lui a murit într-un accident stupid la combinat. Eu, care am muncit douăzeci și cinci de ani la fabrica de confecții ca să-i pun pâinea pe masă și să-l văd la facultate. Acum eram doar o povară.

— Vlad, spune-i tu! Spune-i că nu e normal să nu mă bage în seamă!

El a oftat adânc și s-a uitat la mine cu ochii aceia albaștri pe care i-a moștenit de la tatăl lui.

— Mamă, Irina are serviciu, are grijă de casă, avem și noi viața noastră. Nu mai suntem copii. Te rog, încearcă să înțelegi…

Mi-am simțit obrajii arzând. Am vrut să țip, să-i spun că nu înțelege nimic! Că eu nu cer decât puțină atenție. Că mă simt singură în casa asta mare și rece de când s-a mutat Irina aici și totul s-a schimbat.

Dar am tăcut. Am strâns farfuriile și am mers la bucătărie. În spatele ușii am început să plâng încet, ca să nu mă audă nimeni.

În seara aceea am stat pe balcon, privind luminile orașului. M-am gândit la vremurile când Vlad era mic și venea acasă cu genunchii juliți. Îl luam în brațe și îi promiteam că totul va fi bine. Acum nu mai avea nevoie de mine. Avea pe altcineva.

A doua zi dimineață am găsit un bilet pe masă: „Mamă, plecăm la munte pentru câteva zile. Să ai grijă de tine! Vlad.”

Niciun „Te iubesc”, niciun „Îmi pare rău”. Doar instrucțiuni reci, ca pentru o bonă bătrână.

Am sunat-o pe sora mea, Elena.

— Nu mai pot, Lenuca! Parcă nu mai sunt mama lui Vlad. Parcă sunt o străină în propria casă!

— Maria, trebuie să-l lași să-și trăiască viața. Știi cum e… băiatul se ține de nevastă. Așa a fost mereu.

— Dar eu ce fac? Să stau aici singură până mor?

— Ieși din casă! Du-te la biserică, la piață… fă-ți prietene! Nu te mai agăța de el.

Am încercat. Am mers la biserică duminica următoare. M-am așezat lângă tanti Viorica și am ascultat slujba cu sufletul greu. După slujbă am stat la povești cu femeile din cartier. Toate aveau povești asemănătoare: băieți plecați în străinătate sau fete care nu le mai sunau decât de Paște.

Într-o zi am primit un telefon de la Vlad.

— Mamă… putem vorbi?

Vocea lui era nesigură.

— Da, Vlad. Ce s-a întâmplat?

— Uite… Irina e însărcinată. O să fii bunică!

Am simțit cum mi se oprește inima pentru o clipă. Bucurie? Frică? Gelozie? Toate odată.

— Felicitări… Vlad! Sunt fericită pentru voi…

— Mamă… sper că o să ne ajuți când vine copilul. Avem nevoie de tine.

Acel „avem nevoie de tine” mi-a dat speranță. Poate că nu eram chiar atât de inutilă…

Câteva luni mai târziu s-a născut Ana-Maria. Am mers la maternitate cu sufletul la gură. Irina era obosită, dar m-a lăsat să țin fetița în brațe. Am simțit că lumea mea capătă din nou sens.

Dar bucuria a fost scurtă. Când am venit acasă să ajut cu copilul, Irina m-a pus la punct:

— Maria, te rog frumos să nu-i dai ceai copilului fără să mă întrebi! Și nu o lua în brațe tot timpul, vreau să doarmă singură!

M-am simțit din nou dată la o parte. Tot ce știam eu despre crescut copii era greșit acum? Tot ce făcusem pentru Vlad fusese inutil?

Într-o seară l-am prins pe Vlad singur în bucătărie.

— Vlad, eu nu mai pot așa! Parcă orice fac e greșit pentru Irina! Tu chiar nu vezi?

El s-a uitat lung la mine și mi-a spus încet:

— Mamă… te iubesc, dar trebuie să accepți că viața noastră e alta acum. Irina e mama copilului meu și trebuie să o respecti. Nu vreau să aleg între voi două…

Am simțit că mi se rupe sufletul. Eu i-am dat viață și acum trebuia să mă dau la o parte pentru altcineva? Unde se termină dragostea de mamă și unde începe egoismul?

Acum stau singură în camera mea și mă gândesc: oare am greșit undeva? Oare toate mamele trec prin asta? Sau doar eu nu știu când e timpul să las copilul să zboare?

Poate că nu există răspunsuri simple… Dar vă întreb: voi ce ați face în locul meu? Cum găsești echilibrul între a fi mamă și a lăsa copilul să-și trăiască viața?