Între două lumi: Povestea unei mame care nu-și mai recunoaște fiul

— Mamă, chiar cred că ar fi mai bine să stați la hotel. E mai comod pentru toată lumea, îmi spuse Vlad, evitând să mă privească în ochi.

Am simțit cum mi se strânge inima. Eram în fața blocului lui din București, cu două sacoșe pline de bunătăți de acasă — cozonac, sarmale, ouă roșii, deși Paștele trecuse de două săptămâni. Mă uitam la el și nu-l mai recunoșteam. Parcă nu era băiatul pe care l-am crescut cu atâta dragoste și sacrificii, cel care venea plângând la mine când se lovea la genunchi sau când îl necăjeau copiii la școală.

— Vlad, dar tu știi cât am așteptat să te văd? Nu ne-ai mai chemat de doi ani. Ce hotel? Noi suntem familia ta!

A oftat și s-a uitat peste umărul meu, ca și cum ar fi vrut să treacă timpul mai repede.

— Mamă, nu e vorba că nu vă iubesc. Dar am mult de lucru, apartamentul e mic, și… Nu vreau să vă simțiți incomod. La hotel aveți tot ce vă trebuie.

M-am uitat la soțul meu, Ion, care tăcea cu privirea în pământ. Știam că și pe el îl doare, dar nu era omul vorbelor. Eu însă nu puteam să tac.

— Vlad, tu știi că noi am dormit pe jos când te-am dus la facultate, numai să-ți fie ție bine? Am muncit pe brânci să ai tot ce-ți trebuie! Acum ne trimiți la hotel?

A ridicat din umeri, jenat.

— Mamă, lumea s-a schimbat. Nu mai e ca la țară. Aici fiecare are spațiul lui…

Am simțit că mă sufoc. Am plecat spre hotel cu pași grei, fără să mai spun nimic. În cameră, Ion a încercat să mă liniștească:

— Lasă-l, Marie. Poate are motivele lui. Poate nu vrea să ne deranjeze.

Dar eu nu puteam să accept. În fiecare seară, după ce ne vedeam câteva ore cu Vlad la o terasă sau într-un parc, mă întorceam în camera rece și străină și plângeam în pernă. Îmi aminteam cum era acasă, când ne adunam toți în jurul mesei, când râdeam și povesteam până târziu. Acum, fiul meu părea un străin.

Într-o seară, am prins curaj și l-am întrebat direct:

— Vlad, spune-mi sincer: ți-e rușine cu noi?

A rămas tăcut câteva clipe.

— Nu-mi e rușine… Dar… aici e altfel. Colegii mei nu-și aduc părinții acasă. Toți stau la hotel când vin rudele. Nu vreau să par demodat sau… sufocant.

M-am simțit ca și cum mi-ar fi tras cineva covorul de sub picioare. Toată viața mea fusese despre familie, despre a fi împreună la bine și la greu. Acum mi se cerea să fiu modernă, să accept distanța ca pe ceva normal.

Într-o dimineață, l-am văzut pe Vlad grăbit spre serviciu. L-am rugat să stea cinci minute cu mine.

— Vlad, tu știi cât de dor mi-a fost de tine? Cât am visat să-ți văd casa, să-ți gătesc mâncarea preferată? Să-ți pun o pătură pe picioare când adormi la televizor?

A zâmbit trist.

— Știu, mamă… Dar aici nu mai e ca acasă. Am program încărcat, abia apuc să dorm…

— Dar eu nu vreau decât să fiu aproape de tine! Să simt că încă fac parte din viața ta!

A dat din cap și a plecat fără să spună nimic. Am rămas singură în camera de hotel, privind pe geam la orașul care îmi furase copilul.

În ultima zi înainte de plecare, am încercat să-l îmbrățișez. S-a lăsat strâns în brațe ca un copil mic.

— Mamă… Poate data viitoare găsim o soluție…

Am plecat spre gară cu sufletul greu. Ion mergea tăcut lângă mine.

— Marie, poate așa e lumea acum… Poate noi suntem cei care nu mai știm să ne adaptăm.

Dar eu nu puteam să accept că dragostea de mamă trebuie să fie modernizată sau pusă la distanță.

Acum stau acasă și mă întreb: oare unde am greșit? Oare chiar trebuie să ne schimbăm noi pentru copiii noștri sau ar trebui să-i învățăm pe ei ce înseamnă familia adevărată?

Voi ce credeți? E normal ca părinții să fie ținuți la distanță în numele modernității? Sau ar trebui să luptăm pentru apropiere și tradiție?