Între două lumi: Povestea unei mame între iubire și neînțelegere

— Nu mai înțeleg nimic, mamă! De ce nu veniți cu copiii la noi? De când ați devenit așa de pretențioși? vocea mamei mele răsună în telefon, încărcată de reproșuri și o tristețe pe care o simt până în oase.

Îmi privesc copiii cum se joacă pe covorul din sufragerie, Andreea cu păpușa ei preferată, iar Vlad construind un turn din cuburi. Amândoi sunt veseli, dar eu simt un nod în gât. Mă uit la ceas: e deja trecut de ora prânzului și încă nu am avut curajul să-i răspund mamei. Știu că orice aș spune, va fi interpretat ca o ofensă.

— Mamă, nu e vorba că suntem pretențioși… Știi foarte bine că Andreea și Vlad au alergii severe. Nu pot mânca orice, ți-am explicat de atâtea ori… încerc să-mi păstrez calmul, dar vocea îmi tremură.

— Alergii, alergii! Pe vremea mea nu exista așa ceva! Noi am crescut cu lapte de vacă, cu ouă de la găini din curte și n-am pățit nimic! Ce le faceți voi copiilor ăstora? îi aud pe tata bombănind în fundal.

Mă simt mică, vinovată, ca atunci când eram copil și luam o notă proastă la școală. Dar acum nu mai e vorba despre mine. E vorba despre sănătatea copiilor mei. Despre frica aceea paralizantă că o simplă prăjitură cu nuci sau o felie de cozonac ar putea să-i trimită la spital.

— Mamă, nu vreau să ne certăm. Dar nu pot risca. Data trecută i-ai dat lui Vlad biscuiți cu lapte, deși ți-am spus clar că e alergic! Am ajuns la urgențe! îmi scapă vocea mai tare decât aș fi vrut.

Se lasă o tăcere grea la celălalt capăt al firului. Apoi mama oftează:

— Dar ce vrei să fac? Să nu le dau nimic? Să stea copiii flămânzi la noi?

— Nu, mamă. Vreau doar să respecți ce îți spun. Pot să aduc eu mâncare pentru ei. Sau să gătim împreună ceva sigur. Dar nu mai pot veni dacă nu mă asigur că sunt în siguranță.

Tata intervine, vocea lui e tăioasă:

— Asta nu-i viață! Copiii trebuie să mănânce de toate! O să-i faci slabi și bolnavi cu atâtea restricții!

Simt cum mi se strânge inima. Îmi vine să plâng, dar mă abțin. Nu vreau ca Andreea și Vlad să mă vadă așa. Ei nu înțeleg încă de ce nu mergem la bunici ca alți copii. De ce nu primesc prăjituri sau ciocolată atunci când toți ceilalți primesc.

Închid telefonul și mă prăbușesc pe canapea. Îmi amintesc copilăria mea la țară, mirosul de cozonac proaspăt scos din cuptor, mesele lungi de duminică, râsetele din curte. Mi-e dor de acele vremuri, dar știu că lumea s-a schimbat. Copiii mei nu pot avea aceleași amintiri fără riscuri.

Seara, când soțul meu, Radu, vine acasă, îi povestesc totul. El oftează și mă ia în brațe.

— Știu că e greu, Irina. Dar trebuie să fii tare pentru copii. Până la urmă, sănătatea lor e mai importantă decât orice tradiție sau supărare.

— Dar dacă îi pierd pe ai mei? Dacă nu mai vor să ne vadă? Dacă copiii cresc fără bunici?

Radu mă strânge mai tare.

— O să înțeleagă într-o zi. Sau poate nu. Dar tu faci ce trebuie.

În weekend primesc un mesaj de la mama: „Ne e dor de voi. Poate veniți duminică? Promit că nu le dau nimic fără să mă întrebi.”

Îmi sare inima din piept. Îi răspund cu speranță: „Venim. Adu eu tot ce trebuie pentru copii.”

Duminica dimineața împachetez mâncarea specială pentru Andreea și Vlad: biscuiți fără gluten, fructe proaspete, supă făcută acasă. Pe drum spre casa părinților mei, simt un amestec de teamă și speranță.

Ajungem. Mama ne întâmpină la poartă cu ochii înlăcrimați.

— Irina, iartă-mă… N-am vrut să vă supăr. Mi-e greu să accept că lumea s-a schimbat atât de mult…

O îmbrățișez strâns.

— Știu, mamă. Și mie mi-e greu.

Tata stă retras pe bancă, privind copiii cum aleargă prin curte.

— Să nu le dai nimic din bucătărie! strig eu către el în glumă, încercând să destind atmosfera.

El oftează și dă din cap.

— Bine, bine… Dar tot cred că prea mult ne temem azi de toate…

Andreea vine la mine cu un desen: „Mami, uite! Eu și bunica facem prăjituri fără lapte!”

Mă uit la ea și simt cum mi se umple sufletul de speranță. Poate că nu vom avea niciodată mesele acelea pline din copilăria mea, dar poate vom găsi alte moduri de a fi împreună.

Seara, când plecăm spre casă, mama mă strânge în brațe:

— O să învăț să gătesc altfel pentru ei. Promit.

Pe drum spre casă mă gândesc: Oare cât de greu e pentru părinții noștri să accepte că lumea s-a schimbat? Oare cât trebuie să luptăm pentru ca cei dragi să ne respecte alegerile?

Voi ce ați face în locul meu? Cum ați reuși să împăcați dragostea pentru familie cu protejarea copiilor voștri?