Între două lumi: Povestea unei mame singure din București

— Nu pot, Irina! Nu pot să-ți cresc eu copiii! Ai făcut tu copiii, tu să-i crești!
Vocea mamei mele răsuna în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă. Stătea rezemată de chiuvetă, cu brațele încrucișate și privirea tăioasă. Eu, cu ochii roșii de nesomn și mâinile tremurânde, încercam să nu izbucnesc în plâns.
— Mamă, te rog… Nu mai pot. Am nevoie doar de câteva ore pe zi, cât sunt la muncă. Nu-ți cer să-i crești, doar să stai cu ei până mă întorc…
— Nu! Eu am crescut deja un copil. Acum e rândul tău.
M-am prăbușit pe scaun, simțind cum lumea mi se prăbușește din nou peste umeri. De când murise Radu, soțul meu, totul era o luptă continuă: facturi neplătite, copii bolnavi, șefi nemiloși și o mamă care nu voia să audă de problemele mele.

Aveam 34 de ani când Radu a murit într-un accident de mașină pe DN1. Era o dimineață ploioasă de noiembrie. Îmi amintesc perfect cum am primit vestea: două polițiste mi-au bătut la ușă, iar lumea mea s-a oprit. Am rămas singură cu trei copii: Ilinca (7 ani), Vlad (5 ani) și Ana (2 ani). Din acel moment, fiecare zi a devenit o bătălie pentru supraviețuire.

La început am crezut că mama mă va ajuta. Era pensionară, locuia la două stații de tramvai distanță și nu avea alte griji. Dar mama mea nu era genul cald sau protector. Crescuse la țară, cu reguli stricte și puțină afecțiune. Când i-am cerut ajutorul prima dată, mi-a spus sec: „Nu vreau să mă leg la cap cu copiii tăi.”

Am încercat să mă descurc singură. M-am întors la serviciu la două luni după înmormântare. Lucram ca asistentă medicală într-un spital din București. Programul era haotic: ture de noapte, ore suplimentare neplătite, șefi care nu acceptau scuze. În fiecare dimineață alergam ca o nebună: îi duceam pe Ilinca și Vlad la grădiniță, pe Ana la o vecină bătrână care acceptase să stea cu ea pentru câțiva lei.

Dar vecina s-a îmbolnăvit și nu a mai putut să mă ajute. Atunci am început să lipsesc de la muncă. Șefa mea, doamna Popescu, m-a chemat într-o zi în birou:

— Irina, nu merge așa! Ai lipsit deja de trei ori luna asta. Dacă nu găsești pe cineva să stea cu copiii, va trebui să găsim pe altcineva pentru postul tău.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Salariul meu era singura sursă de venit. Ajutorul social abia acoperea laptele și scutecele Anei. Am plecat acasă plângând, fără să știu ce voi face mai departe.

În acea seară am sunat-o din nou pe mama:

— Mamă, te rog… Nu mai am pe nimeni! Dacă mă dau afară, ce facem? Unde ne ducem?

— Nu e problema mea! Eu am muncit o viață întreagă. Tu ai ales să faci trei copii!
Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am dus în camera copiilor și i-am privit cum dormeau înghesuiți în același pat. M-am simțit atât de singură încât mi-am dorit să dispar.

Au urmat luni grele. Am început să caut bone pe internet, dar prețurile erau uriașe. Am încercat să vorbesc cu alte mame din parc — unele mă priveau cu milă, altele cu superioritate. „De ce ai făcut atâția copii dacă nu poți avea grijă de ei?” — întrebarea asta mă urmărea peste tot.

Într-o zi, Ilinca a venit acasă plângând:

— Mami, doamna educatoare a zis că trebuie să vină cineva la serbare cu mine… Toți copiii vin cu bunicii sau părinții…

Am simțit un nod în gât. Nu aveam pe cine să trimit. Am mers eu, dar eram atât de obosită încât abia am reușit să zâmbesc pentru poze.

Într-o seară, după ce am adormit copiii, am primit un mesaj de la fratele meu mai mare, Sorin:

„Irina, mama zice că exagerezi. Poate ar trebui să-ți găsești alt serviciu sau să te muți la țară.”

M-am simțit trădată. Sorin locuia în Germania de ani buni și nu știa nimic despre viața mea aici. Pentru el totul părea simplu: dacă nu merge într-un fel, schimbi totul.

Într-o duminică dimineață am decis să merg la mama acasă. Am dus copiii cu mine și am sunat la ușă. Mama a deschis și s-a uitat la noi fără nicio emoție.

— Mamă, vreau doar să stăm puțin împreună. Copiii vor să te vadă.

A oftat și ne-a lăsat să intrăm. Copiii s-au agățat imediat de ea — Ana i-a întins brațele, Ilinca i-a adus un desen.

— Bine, stați puțin… dar nu faceți mizerie!

Am stat acolo două ore. Mama nu s-a jucat cu ei, dar nici nu i-a certat prea tare. La plecare, Ilinca a întrebat-o:

— Bunico, vii mâine la noi?

Mama a evitat privirea ei și a spus doar:

— Poate altă dată…

Pe drum spre casă am plâns în tăcere. Mi-am dat seama că nu pot conta pe ea niciodată cu adevărat.

Au trecut doi ani de atunci. Încă sunt singură cu copiii mei. Am reușit să-mi găsesc un job part-time la o clinică privată unde programul e mai flexibil. Copiii au crescut — Ilinca citește povești fraților ei înainte de culcare, Vlad mă ajută la cumpărături, Ana râde mereu.

Mama vine uneori pe la noi — stă puțin, aduce câte ceva de mâncare și pleacă repede. Nu s-a schimbat prea mult, dar nici eu nu mai sper că va fi altfel.

Uneori mă întreb: oare cât de mult ne marchează lipsa sprijinului din familie? Oare câte mame ca mine se luptă singure în fiecare zi? Dacă ați fi fost în locul meu… ce ați fi făcut?