Între două lumi: Povestea unei mame singure și a legăturii cu fosta soacră

— Nu pot să cred că ai invitat-o pe mama lui Vlad aici! a izbucnit mama mea, ridicând vocea din bucătărie, în timp ce eu încercam să ascund jucăriile împrăștiate de Nova prin sufragerie. Era ora patru după-amiaza, iar Penelope urma să ajungă în orice clipă. Inima îmi bătea cu putere, de parcă fiecare secundă mă apropia de un verdict pe care nu-l puteam controla.

Mă numesc Gianna și am 30 de ani. Sunt mamă singură de aproape doi ani, de când Vlad a decis că viața noastră împreună nu mai are sens. A plecat într-o dimineață ploioasă, lăsând în urmă doar un bilet scurt și o promisiune vagă că va veni să-și vadă fiica. Nu a mai venit niciodată. Dar Penelope, fosta mea soacră, nu a uitat niciodată de Nova. A sunat la fiecare aniversare, a trimis pachete cu haine și jucării, și mereu m-a întrebat dacă poate veni să o vadă.

— Mamă, e bunica ei, am spus încet, încercând să-mi ascund tremurul vocii. Nu vreau ca Nova să crească fără să știe cine e familia ei.

Mama s-a uitat la mine cu ochii umezi, dar nu a mai zis nimic. Știam că nu-i convine. Pentru ea, Penelope era parte dintr-o rană care nu se vindecase niciodată: trădarea lui Vlad, abandonul, rușinea pe care o simțise când vecinii au început să șușotească despre mine.

Când Penelope a sunat la ușă, Nova a alergat spre ea cu brațele deschise. Am simțit un nod în gât văzând cât de mult se bucură copilul meu. Penelope i-a întins o păpușă nouă și o cutie cu bomboane.

— La mulți ani, iubita mea! Să fii sănătoasă și fericită!

Am ieșit împreună în parc. Penelope îi povestea Novei despre cum era Vlad când era mic, iar eu mă simțeam ca o străină în propria mea viață. O parte din mine voia să fugă, să nu mai aud niciodată numele lui Vlad. Dar cealaltă parte știa că Nova are nevoie de rădăcini, chiar dacă unele dintre ele dor.

La întoarcere, mama ne aștepta cu supa caldă pe masă. Penelope s-a așezat stingheră la marginea scaunului.

— Gianna, știu că nu e ușor pentru tine… dar Nova e tot ce mi-a rămas din Vlad. Nu vreau să-i iau locul nimănui, doar să fiu aproape de ea.

Mama a oftat adânc.

— Dar unde erați când fata mea plângea nopți la rând? Unde erați când Vlad a dispărut?

Penelope a lăsat capul în jos.

— Am încercat să-l fac să se întoarcă. Nu m-a ascultat. Și eu am pierdut un fiu atunci.

Tensiunea plutea în aer ca un nor greu. Nova s-a apropiat de mine și m-a tras de mână.

— Mami, pot să merg mâine la bunica?

Am simțit cum mi se frânge inima. Cum puteam să-i explic unui copil de doi ani că lumea adulților e plină de răni și orgolii? Cum puteam să-i refuz dreptul la dragoste doar pentru că eu nu puteam ierta?

Seara, după ce Penelope a plecat, mama a venit la mine în cameră.

— Gianna, tu faci cum crezi… Dar ai grijă la sufletul tău. Să nu te pierzi pe tine încercând să împaci pe toată lumea.

Am rămas singură pe marginea patului, privind la Nova cum doarme liniștită cu păpușa nouă strânsă la piept. M-am gândit la toate femeile din blocul nostru care au crescut copii singure, la toate privirile pline de milă sau judecată pe care le-am suportat în ultimii ani. M-am gândit la Penelope și la ochii ei triști, la mama și la furia ei mocnită.

A doua zi dimineață am primit un mesaj de la Vlad: „La mulți ani pentru Nova. Îmi pare rău că nu pot fi acolo.” Atât. Fără explicații, fără promisiuni.

Am ieșit cu Nova în parc și am văzut-o pe Penelope stând pe o bancă, cu o pungă mică în mână. S-a ridicat când ne-a văzut și mi-a spus:

— Dacă vrei, pot să vin doar din când în când… Nu vreau să-ți fac rău.

Am privit-o lung. În ochii ei am văzut aceeași durere pe care o simțeam și eu: dorul după cineva care nu mai era acolo.

— Penelope… Nova are nevoie de bunica ei. Dar și eu am nevoie de timp ca să pot ierta tot ce s-a întâmplat.

A dat din cap și mi-a zâmbit trist.

În acea zi am decis că nu voi lăsa trecutul să-mi otrăvească viitorul copilului meu. Dar nici nu voi uita cât de greu e să fii prins între două lumi: loialitatea față de propriul copil și rănile nevindecate ale trecutului.

Oare câte mame ca mine se luptă cu aceeași dilemă? Oare e corect să punem copiii să plătească pentru greșelile adulților? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?