Între două lumi: Povestea unei mame singure și a unei bunici ex-soacre

— Nu vreau să o văd pe Elena în casa mea, mamă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-i pun Mariei o fundiță roz în păr. Mama mă privea peste o cană de ceai, cu acea privire blândă, dar fermă, care mă făcea să mă simt din nou copil.

— Ioana, e bunica ei. Nu poți să-i iei asta Marei, mi-a răspuns ea încet.

Era ziua de naștere a fiicei mele, Mara, și totul ar fi trebuit să fie simplu: un tort mic, câteva baloane și râsete de copil. Dar viața mea nu mai era simplă de când am divorțat de Vlad. El uitase complet de ziua Marei — nu mă miram, dar tot mă durea. În schimb, Elena, fosta mea soacră, m-a sunat cu două zile înainte:

— Ioana, pot să vin să-i duc un cadou Marei? Știu că Vlad nu va veni…

Vocea ei era stinsă. Am ezitat. Am simțit cum resentimentele vechi îmi urcă în gât ca un nod. Elena fusese mereu de partea lui Vlad, chiar și când el venea acasă beat sau dispărea cu zilele. Dar Mara era nevinovată. Ce rău putea să facă o vizită?

Am acceptat. A venit cu o pungă plină: o păpușă mare cu ochi albaștri, niște biscuiți și o bancnotă de 100 de lei strecurată stângaci într-o felicitare. Mara a sărit în brațele ei fără ezitare. Am ieșit împreună în parc — Mara râdea pe tobogan, iar eu și Elena mergeam încet pe alee.

— Ioana… știu că nu mai ai motive să mă suporți, dar… mi-e dor de Mara. E singura mea nepoată.

M-am uitat la ea. Avea riduri adânci și ochii roșii de oboseală. Mi-am amintit cum mă ajuta să-i fac baie Marei când Vlad era plecat la „o bere cu băieții”. Dar apoi mi-am amintit și cum mă certa că nu sunt destul de răbdătoare sau că nu gătesc „ca lumea”.

Când am ajuns acasă, Mara s-a pus pe jos cu păpușa nouă. Eu am început să strâng jucăriile împrăștiate prin sufragerie. Elena s-a așezat pe canapea și m-a privit lung.

— Ioana… pot să vin să o văd pe Mara mai des? Nu vreau să te deranjez… dar mi-e greu fără ea.

Am simțit cum mi se strânge inima. O parte din mine voia să țipe: „Nu! Ai fost de partea lui Vlad când m-a făcut praf!” Dar alta șoptea: „Mara are nevoie de bunica ei.”

— Nu știu… am spus încet. Nu vreau ca Mara să sufere dacă Vlad apare iar și pleacă…

Elena a oftat adânc.

— Știu că Vlad e pierdut… Dar eu nu sunt el. Eu vreau să fiu aici pentru Mara.

A urmat o tăcere grea. Mama a intrat din bucătărie cu farfurii pentru tort.

— Ce-ar fi să lăsați trecutul la ușă? Pentru Mara…

Am tăcut. Am tăcut mult timp după ce Elena a plecat. Seara târziu, după ce Mara a adormit cu păpușa nouă în brațe, am stat pe marginea patului și m-am gândit la toate momentele în care am simțit că nu sunt destul — nici ca soție, nici ca mamă.

A doua zi dimineață, Vlad m-a sunat beat:

— Ioana… unde e Mara? Azi e ziua ei?

I-am închis telefonul. M-am uitat la Mara cum dormea liniștită și am simțit un val de furie și tristețe.

În zilele următoare, Elena m-a sunat din nou:

— Ioana, pot să vin sâmbătă? Să mergem împreună în parc?

Am ezitat iar. M-am sfătuit cu mama:

— Dacă îi dau voie Elenei să vină mereu, nu risc să-i dau Marei speranțe false? Dacă Vlad apare și o rănește iar?

Mama m-a luat de mână:

— Copiii au nevoie de toți cei care îi iubesc sincer. Nu poți controla ce face Vlad, dar poți controla ce fel de oameni lași lângă Mara.

Am acceptat vizita Elenei. A venit cu niște prăjituri făcute în casă și o carte cu povești. Am stat împreună pe bancă în parc, privind-o pe Mara cum se joacă cu ceilalți copii.

— Ioana… îmi pare rău pentru tot ce a fost între noi. Poate n-am știut să te susțin atunci… Dar acum vreau doar să fiu bunica Marei.

Am simțit lacrimi în ochi. Poate că iertarea nu e pentru ceilalți, ci pentru liniștea noastră.

Seara, după ce Elena a plecat, Mara mi-a spus:

— Mami, bunica vine mâine?

Am zâmbit trist:

— Nu știu încă, puiule… Dar o să încercăm să ne vedem cât mai des.

Acum mă întreb: unde se termină loialitatea față de mine însămi și unde începe datoria față de copilul meu? Oare fac bine lăsând-o pe Elena aproape? Sau risc ca trecutul să se repete?

Voi ce ați face în locul meu? Cât de mult ar trebui să conteze trecutul atunci când vine vorba despre viitorul copiilor noștri?