Între două lumi: Povestea unei soacre care încearcă să-și găsească locul

— Oana, mă ajuți, te rog, cu salata? am întrebat, încercând să-mi ascund vocea tremurândă în timp ce tocai roșiile pe masa veche din bucătăria cabanei.

Oana, nora mea, stătea pe canapea lângă Vlad, fiul meu, râzând la o glumă pe care nu o auzisem. M-am oprit o clipă, cu cuțitul în aer, așteptând un răspuns. S-a uitat la mine, zâmbind politicos, dar nu s-a ridicat.

— Vin imediat, doamnă Mariana, doar terminăm ceva aici, mi-a spus, dar vocea ei era absentă. Vlad i-a pus mâna pe umăr și i-a șoptit ceva la ureche. Am simțit cum mi se strânge stomacul.

Nu știu când am început să mă simt ca un musafir în propria familie. Poate de când Vlad s-a mutat la oraș și a adus-o pe Oana la noi, la Pitești, pentru prima dată. Poate de când am observat că nu mai suntem doar noi doi la masă, ci mereu „noi trei”, iar eu eram mereu cea care gătea, punea masa și strângea după toți.

Weekendul acesta trebuia să fie special. Am închiriat cabana de la lacul Vidraru cu două luni înainte. Am făcut sarmale, am copt cozonac și am pus vinul cel bun deoparte. Mi-am dorit să fim iar ca înainte, să râdem împreună, să povestim până târziu. Dar tot ce am simțit a fost o distanță rece între mine și Oana.

— Lasă, mamă, că facem noi mai târziu! a strigat Vlad din sufragerie.

— Nu-i nimic, mă descurc singură, am răspuns, încercând să-mi ascund dezamăgirea.

Am auzit cum râd din nou. M-am simțit invizibilă. M-am întrebat dacă și mama lui Doru, soțul meu, s-a simțit vreodată așa cu mine. Dar eu am ajutat-o mereu la bucătărie! Așa se face la noi în familie: femeile gătesc împreună, povestesc și râd. De ce Oana nu vrea să fie parte din asta?

Seara a venit repede. Am pus masa singură. Oana și Vlad au venit ultimii. S-au așezat unul lângă altul, iar eu m-am trezit la capătul mesei, ca un străin. Au vorbit despre joburi, despre București, despre filme pe care nu le știam. Am încercat să intru în vorbă:

— Oana, tu ce rețetă de sarmale folosești acasă?

A zâmbit stânjenită:

— Sincer… nu prea fac sarmale. Mama gătește rar și comandăm mai mult.

Vlad a râs:

— Mamă, Oana e generația Glovo!

Toți au râs. Eu am zâmbit forțat. M-am simțit bătrână și depășită.

După cină, am strâns masa singură. Doru a venit lângă mine:

— Lasă-i în pace, Mariana. Tinerii nu mai sunt ca noi.

— Dar nu vreau să fiu doar bucătăreasa lor! Vreau să fim familie!

— Poate trebuie să-i lași să vină ei spre tine…

Noaptea n-am dormit. M-am tot gândit: unde am greșit? Poate sunt prea insistentă? Poate Oana se simte judecată? Sau poate chiar nu-i pasă?

A doua zi dimineață am ieșit pe terasă cu cafeaua. Oana era deja acolo, cu telefonul în mână.

— Bună dimineața! am spus timid.

— Bună dimineața… Vreți cafea?

Am fost surprinsă. A turnat două cești și mi-a întins una.

— Știți… îmi pare rău dacă v-am supărat aseară. Nu prea știu cum să mă port… Mama mea e foarte rece și nu prea gătim împreună acasă.

Am simțit cum mi se rupe inima.

— Nu m-ai supărat… doar că mi-e dor de vremurile când familia era totul pentru mine.

Oana a oftat:

— Și mie mi-ar plăcea să știu cum e asta… Poate mă învățați?

Am zâmbit printre lacrimi.

În ziua aceea am făcut împreună plăcintă cu mere. Am râs când Oana a pus prea mult zahăr și am povestit despre copilăriile noastre diferite. Vlad a venit în bucătărie și ne-a găsit râzând.

— Ce faceți aici? S-a întâmplat ceva?

— Învăț cum se face plăcinta adevărată! a spus Oana mândră.

M-am simțit din nou parte din familie.

Dar știu că drumul e lung. Încerc să nu mai judec după obiceiuri vechi și să accept că lumea lor e diferită de a mea. Poate că nu trebuie să fim cele mai bune prietene, dar putem construi ceva nou împreună.

Mă întreb: câte mame și nurori trec prin asta fără să spună nimic? Cum putem învăța să ne ascultăm fără să ne judecăm? Poate că răspunsul e chiar aici, în bucătăria noastră mică.