Între două lumi: Povestea unei soacre și a unei nurori în România de azi

— Nu se poate așa ceva, mi-am spus în gând, în timp ce băteam cu degetele în ușa apartamentului lor de la etajul patru. Era ora zece dimineața într-o zi de sâmbătă, iar scara blocului mirosea a cafea și a pâine prăjită. Dinăuntru se auzeau râsete și tropăieli de copii, dar nimeni nu răspundea. Am apăsat clanța încet și am intrat. Pe hol, pantofii mici ai nepoților mei erau aruncați peste tot, iar jucăriile colorate formau un adevărat câmp de bătălie.

— Bună dimineața! am strigat, încercând să-mi maschez iritarea. Niciun răspuns. Am mers direct spre sufragerie și i-am găsit pe Vlad și Radu, nepoții mei de trei și cinci ani, jucându-se cu mașinuțele pe covor. Loredana, nora mea, nu era nicăieri. Am tras cu ochiul spre dormitor și am văzut-o dormind adânc, cu fața întoarsă spre perete.

M-am apropiat de copii.

— Unde e mami? am întrebat.

— Doarme, a zis Vlad, fără să se oprească din joacă.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Cum să doarmă la ora asta? Copiii sunt mici, au nevoie de supraveghere! M-am dus la bucătărie și am deschis frigiderul: doar câteva resturi de mâncare, nimic gătit proaspăt. Am oftat adânc și am început să strâng prin casă, bombănind în gând.

După vreo jumătate de oră, Loredana a apărut în pijama, cu ochii umflați de somn.

— Bună dimineața… Nu știam că veniți, a zis încet.

— Nu trebuia să știi! Dar copiii tăi sunt treji de cine știe când și tu încă dormi? Și nici mâncare nu ai făcut!

A tăcut. S-a dus la baie fără să răspundă. M-am simțit ca o străină în propria familie. Am început să spăl vasele și să pregătesc ceva rapid pentru copii. În timp ce făceam asta, mă gândeam la fiul meu, Cosmin. Muncește de dimineață până seara ca să le fie bine. Și ea? Stă acasă și tot obosită e!

Când s-a întors în bucătărie, Loredana s-a așezat la masă și a început să plângă încet.

— Nu mai pot… Nu mai pot… Sunt epuizată. Nici nu mai știu când am dormit ultima dată o noapte întreagă…

Am rămas blocată. Nu mă așteptam la asta. În mintea mea, o mamă trebuia să fie mereu puternică, mereu prezentă. Dar privind-o pe Loredana acolo, cu părul ciufulit și ochii roșii de plâns, mi-am dat seama că poate nu văd tot tabloul.

— Dar ce faci toată ziua? am întrebat mai blând.

— Încerc să țin casa curată, să gătesc, să mă joc cu ei… Vlad nu doarme la prânz deloc, Radu face crize dacă nu-i dau atenție… Cosmin vine târziu și e prea obosit ca să mă ajute… Nu mai am timp nici să respir!

Am simțit un nod în gât. Mi-am amintit cum era când Cosmin era mic. Dar atunci aveam ajutor de la mama mea și vecinele intrau mereu pe la noi. Acum parcă fiecare familie e singură pe insula ei.

— De ce nu mi-ai spus? am întrebat-o.

— Am încercat… Dar Cosmin zice că exagerez. Că alte femei pot și eu nu…

M-am simțit vinovată. Poate că și eu i-am spus asta cândva. Poate că am pus prea multă presiune pe ea fără să-mi dau seama.

În ziua aceea am stat cu copiii cât ea a dormit două ore. Când s-a trezit, avea alt chip. A zâmbit timid și mi-a mulțumit.

Seara, când Cosmin a venit acasă, l-am luat deoparte.

— Cosmine, trebuie să vorbim serios. Loredana are nevoie de ajutorul tău. Nu e ușor cu doi copii mici…

— Mamă, tu ai putut singură! De ce ea nu poate?

— Eu n-am fost singură niciodată! Tu ai uitat cât m-a ajutat bunica ta? Și tu erai doar unul…

A tăcut rușinat. Am văzut cum îi tremură bărbia.

În zilele următoare am început să vin mai des pe la ei. Am încercat să nu mai judec atât de aspru. Seara stăm toți patru la masă și povestim. Loredana pare mai liniștită acum că știe că nu e singură.

Dar încă mă întreb: unde greșim noi ca părinți? De ce nu mai știm să fim aproape unii de alții? Oare generația mea a uitat cât de greu e să fii mamă tânără fără sprijin? Sau poate că fiecare dintre noi are dreptatea lui și ar trebui doar să ascultăm mai mult?

Poate că povestea noastră nu e unică. Poate că mulți dintre voi trăiți același conflict între generații. Voi cum vedeți lucrurile? Cine are dreptate: soacra sau nora?