Între două lumi: Povestea unei veri care mi-a schimbat viața

— Nu mai pot, mamă! Nu mă mai obliga să stau cu ea! am izbucnit, trântind ușa camerei mele atât de tare încât tabloul cu peisajul mării s-a clătinat pe perete. Mirosea a ciorbă de perișoare și a vară fierbinte, iar în curte se auzeau greierii. Mama a venit după mine, cu pași apăsați, și s-a oprit în prag, cu mâinile în șold.

— Ana, nu e corect față de Irina. Ești mai mare, ar trebui să dai un exemplu! De ce nu poți să fii mai înțelegătoare?

Am simțit cum mi se strânge stomacul. De când s-a recăsătorit mama, viața mea s-a transformat într-o piesă de teatru prost regizată. Tata plecase la Constanța, iar eu rămăsesem aici, la Ploiești, cu mama și noul ei soț, domnul Dinu. Și cu Irina — fata lui Dinu din prima căsătorie — care avea talentul rar de a răni cu fiecare cuvânt.

Prima dată când am întâlnit-o pe Irina, mi-a spus direct:

— Tu ești fata aia care a rămas cu mama? Ce trist!

Am înghițit în sec și am zâmbit forțat. Avea ochii verzi și părul tuns scurt, mereu îmbrăcată în haine scumpe. Eu eram opusul: blugi vechi, tricouri largi și părul prins într-o coadă neglijentă.

În fiecare zi, mama insista să petrecem timp împreună. „Ieșiți la plimbare! Mergeți la film! Faceți ceva împreună!” Dar fiecare încercare se termina prost. Irina făcea glume răutăcioase despre hainele mele sau despre faptul că nu am telefon nou. Într-o zi, la masă, a spus:

— Ana, tu chiar nu știi să folosești un eyeliner? Parcă ai fi ieșit dintr-un film vechi.

Mama a râs stânjenită, încercând să schimbe subiectul. Eu am simțit cum mi se urcă sângele în obraji.

Seara, îi scriam tatei pe WhatsApp:

„Tati, nu mai suport. Vreau să vin la tine.”

El răspundea mereu blând:

„Mai ai puțină răbdare, puiule. Vara asta trece repede.”

Dar vara părea nesfârșită. Într-o după-amiază toridă, mama m-a trimis cu Irina la cumpărături. Pe drum, Irina a început să vorbească despre prietenii ei din București și despre vacanțele în Grecia.

— Tu unde ai fost ultima dată în străinătate? m-a întrebat cu un zâmbet ironic.

— N-am ieșit din țară. Dar îmi place la bunici, la mare.

A râs scurt:

— La Eforie? Ce glumă bună!

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. De ce trebuia să mă simt mereu inferioară? De ce nu vedea mama cât de mult mă doare?

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Irina — care îmi spusese că „numai ratații stau acasă cu părinții” — am fugit pe scări și m-am ascuns în grădină. Mama m-a găsit plângând lângă tufele de trandafiri.

— Ana, te rog… încearcă să o înțelegi pe Irina. Și ea suferă după mama ei.

— Dar eu? Eu nu contez? am izbucnit printre lacrimi.

Mama m-a strâns în brațe, dar nu a spus nimic. Am simțit că nu mă poate înțelege cu adevărat.

În zilele următoare am început să evit mesele în familie și ieșirile cu Irina. M-am refugiat în cărți și în plimbări lungi prin parc. Odată, am găsit-o pe Irina plângând în camera ei. Am vrut să intru, dar m-am oprit la ușă. Poate că și ea avea răni pe care nu le vedeam.

Într-o dimineață, am găsit pe biroul meu o scrisoare de la tata:

„Ana, nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești sau cât valorezi. Fii tu însăți.”

Am plâns citind-o. Poate că nu era vina Irinei că era atât de rece; poate că nici eu nu eram perfectă. Dar oare trebuia să accept lipsa de respect doar pentru că eram „sora mai mare”?

Ultima zi de vară a venit cu o furtună puternică. Mama ne-a adunat pe toți în sufragerie și ne-a spus:

— Vreau să fim o familie adevărată. Dar pentru asta trebuie să fim sinceri unii cu alții.

Am privit-o pe Irina. Pentru prima dată, părea vulnerabilă.

— Eu nu vreau o altă familie, a spus ea încet. Mi-e dor de mama mea și nu vreau să împart nimic cu nimeni.

Am simțit un nod în gât. Am avut curajul să spun:

— Nici eu nu vreau să fiu forțată să fiu prietenă cu cineva care mă rănește.

Mama a început să plângă. Dinu a încercat să spună ceva, dar s-a oprit.

A fost pentru prima dată când am simțit că vocea mea contează.

Acum, când scriu aceste rânduri, mă întreb: oare câți dintre noi suntem obligați să acceptăm relații care ne fac rău doar pentru că „așa trebuie”? Oare e greșit să punem limite chiar și față de familie?

Poate că uneori curajul adevărat e să spui „nu” atunci când toți se așteaptă să spui „da”. Voi ce ați face în locul meu?