Între două uși: De ce nu pot să-i dau mamei cheia de la casa mea

— De ce nu vrei să-mi dai cheia, Ilinca? Ce ai de ascuns? Vocea mamei răsună în holul mic al apartamentului nostru, ca un ecou al copilăriei mele. Mă uit la ea, cu mâinile strânse pe clanța ușii, încercând să-mi adun curajul. În spatele meu, Vlad, soțul meu, își ține respirația, iar fetița noastră, Mara, se joacă neatentă cu o păpușă pe covor.

— Mamă, nu e vorba că am ceva de ascuns. Pur și simplu… am nevoie de spațiul meu. De spațiul nostru. Îmi aud vocea tremurând, dar nu cedez. Știu că dacă fac asta acum, dacă îi dau cheia, nu va mai exista niciodată o limită între viața mea și a ei.

Mama oftează teatral și își încrucișează brațele. — Ilinca, eu te-am crescut singură! Am făcut totul pentru tine! Acum mă lași la ușă ca pe o străină?

Îmi amintesc serile din copilărie când mă întorceam acasă de la școală și mama mă aștepta cu ochii scrutători: „Unde ai fost? Cu cine? Ce ai făcut?” Nu exista colț al sufletului meu pe care să nu-l fi cercetat. Nu exista decizie pe care să nu o fi analizat și criticat. Am crescut cu senzația că nu sunt niciodată destul de bună, că orice pas greșit va fi pedepsit cu tăcere sau reproșuri.

Anii au trecut, dar controlul ei nu s-a diminuat. Când l-am cunoscut pe Vlad, mama a fost prima care mi-a spus că „nu e potrivit pentru tine”. Când am rămas însărcinată, a venit cu liste de nume și planuri pentru camera copilului. Când ne-am mutat în apartamentul nostru mic din Militari, a venit cu perdele noi și a mutat mobila fără să mă întrebe.

— Ilinca, nu fi rea! Toate mamele au cheia la copiii lor! Tu știi că vecina de la trei are cheia la băiatul ei și merge să-i facă ordine când e plecat la muncă! Ce fel de fată ești tu?

O privesc și simt cum vinovăția îmi urcă în gât ca un nod. Știu că în cultura noastră, familia e sfântă. Știu că multe femei ca mine trăiesc cu mamele lor pe cap, acceptând vizite neanunțate și critici mascate în grija maternă. Dar eu nu mai pot. Nu mai vreau să-mi găsesc hainele aranjate altfel sau să găsesc borcane cu murături în dulap fără să fi cerut nimic.

Vlad își drege glasul: — Doamnă Maria, vă rugăm să înțelegeți… Avem nevoie de intimitatea noastră. Nu e vorba de dumneavoastră, ci de noi.

Mama îl privește ca pe un dușman. — Tu i-ai băgat prostii în cap! Dacă era după mine, Ilinca nu se mărita așa devreme! Uite unde a ajuns!

Mara se uită speriată la noi. Mă aplec spre ea și o iau în brațe. — Totul e bine, iubita mea. Mami te iubește.

Mama oftează din nou și își ia geanta. — Să știi că o să-ți pară rău! Când o să ai nevoie de mine, să nu mă cauți!

Ușa se trântește după ea. Rămân sprijinită de perete, cu lacrimi în ochi. Vlad vine lângă mine și mă ia de mână.

— Ai făcut ce trebuia, Ilinca. E casa noastră.

Dar inima mea e sfâșiată între două lumi: cea a fetiței care voia să fie iubită și acceptată de mama ei și cea a femeii care vrea să-și crească propriul copil fără umbrele trecutului.

Seara, după ce Mara adoarme, stau pe canapea și privesc telefonul. Mama nu mi-a scris nimic. Mă gândesc la toate momentele când am cedat doar ca să fie liniște: când am acceptat să merg la liceul ales de ea, când am renunțat la cursurile de dans pentru că „nu sunt serioase”, când am tăcut la masa de Crăciun ca să nu izbucnească un nou scandal.

Dar acum nu mai pot. Nu mai vreau ca Mara să crească simțindu-se mereu judecată sau invadată. Vreau ca ea să știe că are dreptul la spațiul ei, la alegerile ei, chiar dacă uneori doare.

A doua zi dimineață primesc un mesaj scurt: „Sper că ești mulțumită.”

Mă uit la Vlad și îi spun:
— Oare cât timp trebuie să treacă până când o mamă înțelege că fiica ei are dreptul la propria viață? Sau poate niciodată?

Voi ce ați face în locul meu? E egoism sau curaj să-ți protejezi granițele chiar și față de cei care te-au crescut?