Între Dragoste și Mândrie: Mărturia unei Soacre

— Nu pot să cred că faci asta, Vlad! Am șoptit printre dinți, încercând să-mi stăpânesc lacrimile, în timp ce el își aranja reverul sacoului. Mireasa, Ana, stătea la câțiva pași, cu ochii mari și umezi, evitând privirea mea. În jurul nostru, casa era plină de râsete, clinchet de pahare și miros de sarmale, dar în sufletul meu era furtună.

De când Vlad mi-a spus că vrea să se însoare cu Ana, am simțit că lumea mea se clatină. Nu era fata pe care mi-o imaginasem pentru el. Crescută la oraș, cu obiceiuri moderne, vorbea prea tare și nu știa să facă mămăligă. Eu, Maria, femeie de la țară, cu mâinile crăpate de muncă, nu puteam să nu văd diferențele. Soțul meu, Gheorghe, încerca să mă liniștească, dar nu reușea decât să mă enerveze mai tare.

— Lasă-i, Marie, să-și trăiască viața! Noi am trecut prin destule, nu-i așa? mi-a spus el într-o seară, când mă văicăream că Vlad nu mă mai ascultă.

— Nu înțelegi, Gheorghe! Nu e vorba doar de mine. E vorba de familie, de tradiții! Cum să aducă o fată care nu știe să respecte casa noastră?

În ziua nunții, am încercat să fiu puternică. Am zâmbit pentru poze, am dansat hora, dar fiecare gest al Anei mă irita. Când a spart un pahar din greșeală, toți au râs, dar eu am simțit că e un semn rău. Seara, la masă, am tras-o deoparte.

— Ana, să știi că la noi în familie nu merge cu mofturi. Vlad e băiat bun, dar să nu crezi că o să-ți meargă ușor cu mine.

Ea a tăcut, cu ochii în pământ. Poate că am fost prea dură, dar nu m-am putut abține. Mă simțeam trădată, de parcă Vlad ar fi ales-o pe ea în locul meu.

Lunile au trecut și distanța dintre noi a crescut. Vlad venea tot mai rar acasă, iar când venea, Ana rămânea în mașină sau se scuza că are treabă. Gheorghe încerca să-i apropie, dar eu nu puteam să cedez. Mândria mea era prea mare.

Într-o duminică, Vlad a venit singur. L-am găsit în grădină, privind la pomii pe care îi plantase cu mine când era copil.

— Mamă, de ce nu poți să o accepți pe Ana? m-a întrebat cu voce stinsă.

— Pentru că nu e ca noi, Vlad! Nu simt că-i pasă de familia asta. Tu nu vezi că nu vrea să vină aici?

— Nu vrea pentru că simte că nu e dorită. Tu nu vezi cum o privești? Cum îi vorbești?

Am simțit un nod în gât. Poate că avea dreptate, dar nu puteam să recunosc. Am tăcut, iar el a plecat fără să mă îmbrățișeze.

Sărbătorile au venit și au trecut fără Vlad și Ana. Casa era goală, iar eu mă simțeam tot mai singură. Gheorghe mă privea cu tristețe, dar nu mai spunea nimic. Într-o seară, am găsit o scrisoare pe masă. Era de la Vlad.

„Mamă, știu că îți e greu să accepți schimbarea, dar Ana mă face fericit. Nu vreau să aleg între voi. Te rog, încearcă să o cunoști cu adevărat. Mi-e dor de tine.”

Am plâns toată noaptea. M-am gândit la mama mea, cum a suferit când m-am măritat cu Gheorghe, un băiat din alt sat. Și ea a fost împotrivă la început, dar timpul a vindecat totul. Oare eu nu pot fi la fel de înțeleaptă?

După câteva zile, am sunat-o pe Ana. Vocea ei era timidă.

— Ana, ai vrea să vii la noi duminică? Fac plăcinta aia cu mere care-i place lui Vlad.

A ezitat o clipă, apoi a acceptat. Duminica, am stat împreună în bucătărie. Am râs, am povestit, iar Ana mi-a arătat poze cu familia ei. Am văzut în ochii ei aceeași teamă pe care o aveam și eu: teama de a nu fi acceptată.

Când Vlad a intrat pe ușă și ne-a văzut râzând, ochii i s-au umplut de lacrimi. Atunci am înțeles că dragostea nu înseamnă să controlezi, ci să lași loc pentru greșeli, pentru iertare.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: de ce ne e atât de greu să renunțăm la mândrie pentru cei pe care îi iubim? Oare câți dintre noi pierdem momente prețioase din cauza orgoliului? Poate că răspunsul e mai simplu decât credem, dar trebuie să avem curajul să-l căutăm împreună.