Între grija de mamă și rușinea unei greșeli: Povestea mea cu fiul și pețitoarea lui
— De ce ai făcut asta, mamă? De ce ai sunat-o pe doamna Stanciu? vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, spartă doar de ticăitul ceasului de perete. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea lui mă ardea ca o vină veche, nespusă.
Nu știu dacă ați simțit vreodată cum inima vi se strânge ca un pumn atunci când copilul vostru nu răspunde la telefon. Eu am simțit. Era deja trecut de ora zece seara, iar Vlad, băiatul meu de 28 de ani, nu-mi răspundea de ore bune. Îl știam mereu punctual, grijuliu, dar de când începuse să iasă cu fata aceea, Irina, parcă se schimbase. Era mai distant, mai tăcut. Și eu, ca orice mamă româncă, am început să-mi fac griji.
Am încercat să mă liniștesc: „E adult, Maria, lasă-l în pace.” Dar gândurile nu-mi dădeau pace. Ce-ar fi dacă i s-a întâmplat ceva? Dacă fata asta îl influențează prost? Dacă… dacă… Și atunci am făcut gestul pe care acum îl regret atât de mult: am sunat-o pe doamna Stanciu, pețitoarea care le făcuse cunoștință.
— Bună seara, doamnă Stanciu… Îmi cer scuze că deranjez la ora asta, dar Vlad nu răspunde la telefon. Știți cumva dacă e bine? Am spus-o cu voce joasă, rușinată.
Ea a oftat și mi-a răspuns politicos: — Nu știu nimic, doamnă Maria. Dar poate ar trebui să aveți mai multă încredere în el.
A doua zi dimineață, Vlad a venit acasă. Nici nu apucasem să-i spun „bună dimineața”, că a izbucnit:
— Nu pot să cred că ai făcut asta! M-ai făcut de râs în fața Irinei și a familiei ei! Acum cred că sunt un copil care nu poate să-și poarte singur de grijă!
Am încercat să-i explic:
— Vlad, am fost îngrijorată… Nu răspundeai la telefon și…
— Și ce? Ai sunat pețitoarea! Ce urmează? Suni la serviciu să întrebi dacă am mâncat?
M-am simțit mică, neputincioasă. Îmi venea să plâng, dar lacrimile nu mă ajutau cu nimic. În mintea mea se derulau toate momentele în care îl ținusem în brațe când era mic, toate nopțile nedormite când avea febră. Cum să nu-mi fac griji?
Dar Vlad avea dreptate. Era adult. Iar eu tocmai îi încălcasem intimitatea.
Seara aceea a fost una dintre cele mai lungi din viața mea. Am stat singură în bucătărie, cu poza lui Vlad mic pe masă. M-am gândit la mama mea, la cât de mult mă sufoca uneori cu grija ei. Juram că eu n-o să fiu la fel. Și totuși…
A doua zi am încercat să vorbesc cu el:
— Vlad, știu că am greșit. Nu vreau să-ți stric relația cu Irina sau să te fac să te simți copil. Dar mi-e greu să mă obișnuiesc că nu mai ești băiețelul meu.
El s-a uitat la mine cu ochii umezi:
— Mamă, eu te iubesc și știu că-ți pasă. Dar trebuie să mă lași să greșesc singur. Să-mi trăiesc viața cum cred eu.
Am dat din cap și l-am lăsat să plece. În zilele următoare, atmosfera din casă a fost apăsătoare. Nu mai vorbeam decât strictul necesar. Irina nu a mai venit pe la noi. Am aflat că și ea s-a supărat — se simțea controlată și judecată.
M-am dus la biserică într-o duminică și m-am rugat pentru liniște. Preotul a vorbit despre iertare și despre cât de greu e să renunți la control atunci când iubești pe cineva. Parcă vorbea pentru mine.
Am decis să-i scriu o scrisoare Irinei:
„Dragă Irina,
Știu că gestul meu a fost nepotrivit și poate te-a făcut să te simți inconfortabilă. Îmi pare rău. Îmi doresc doar ca Vlad să fie fericit și sper să mă poți ierta.”
Nu mi-a răspuns imediat. Dar într-o seară, Vlad a venit acasă cu ea.
— Mamă, Irina vrea să vorbească cu tine.
Am stat toate trei la masă. Irina mi-a spus:
— Știu că vă e greu să vă desprindeți de copii. Și mama mea e la fel. Dar vă rog să aveți încredere în noi.
Am plâns toate trei atunci. Am simțit că s-a spart un zid între noi.
Acum, relația noastră e mai bună, dar rana încă există. Vlad încă e mai rezervat cu mine. Încerc să-i respect spațiul, dar uneori inima mea de mamă încă tresare când nu-mi răspunde imediat la telefon.
Mă întreb adesea: Oare cât de mult control e prea mult? Unde se termină grija și începe sufocarea? Poate cineva să-mi spună cum găsești echilibrul între dragostea de mamă și respectul pentru viața copilului tău adult?