Între iubire și trădare: Cum am descoperit că soacra mea îmi hrănea copilul cu mâncare din gunoi

— Nu pot să cred, mamă, nu pot să cred! — am urlat, cu vocea tremurândă, în timp ce țineam în brațe cutia de iaurt expirată, găsită pe fundul pungii de gunoi. Radu, băiețelul meu de trei ani, se juca liniștit pe covor, fără să știe că lumea lui tocmai se prăbușea sub ochii mei.

Soacra mea, doamna Viorica, stătea în bucătărie cu mâinile încrucișate la piept, privindu-mă cu o răceală care m-a înghețat. — Nu e nimic, dragă, nu s-a întâmplat nimic. Copiii din ziua de azi sunt prea răsfățați. Pe vremea mea, mâncam ce găseam și uite că am crescut mare.

M-am uitat la ea cu lacrimi în ochi. — Dar nu e normal! Cum poți să-i dai copilului meu mâncare din gunoi? Cum poți să faci așa ceva?

— Nu era din gunoi, era doar puțin trecută. Să nu faci atâta caz!

Nu mai puteam respira. Simțeam cum pereții apartamentului nostru mic din cartierul Titan se strâng în jurul meu. Am ieșit pe balcon și am început să plâng în hohote. Îmi venea să urlu, să fug, să mă ascund undeva unde nimeni nu putea să-mi facă rău mie sau copilului meu.

Totul a început când am rămas fără serviciu după restructurările de la fabrică. Soțul meu, Lucian, lucra la IT și era mereu ocupat. Viorica s-a oferit să stea cu Radu cât eram eu la interviuri sau la cursuri de recalificare. La început am fost recunoscătoare. Dar apoi am început să observ lucruri ciudate: Radu avea tot mai des dureri de burtă, refuza să mănânce ce îi pregăteam eu și cerea „iaurtul bun de la bunica”.

Într-o zi, am venit mai devreme acasă și am văzut-o pe Viorica cotrobăind prin gunoiul nostru. A scos o pungă cu resturi de la supermarket și a început să sorteze: „Asta merge, asta nu”. Am crezut că nu văd bine. M-am ascuns după ușă și am urmărit-o cum îi dădea lui Radu un iaurt cu termenul expirat de două zile.

Seara aceea a fost un coșmar. I-am spus lui Lucian ce am văzut. A dat din umeri: — Mamă-mea e mai ciudată uneori, dar nu cred că ar face rău copilului. Poate ai interpretat greșit.

— Lucian, nu ai înțeles! I-a dat mâncare din gunoi! Dacă pățește ceva?

— O să vorbesc cu ea.

Dar nu a vorbit. Sau dacă a vorbit, nu s-a schimbat nimic. A doua zi, Viorica era tot acolo, cu aceleași obiceiuri. Am început să mă simt captivă în propria casă. Îmi era frică să plec la interviuri, dar și mai frică să stau acasă și să mă cert cu ea.

Într-o noapte, Radu a făcut febră mare și a vomitat toată noaptea. L-am dus la spital. Doctorița mi-a spus că are o toxiinfecție alimentară. M-a întrebat ce a mâncat copilul în ultimele zile. Am simțit cum mă sufoc de rușine și furie.

Când am ajuns acasă, i-am spus lui Lucian: — Ori pleacă mama ta, ori plec eu cu Radu! Nu mai pot! Nu-mi pasă că suntem în București și chiria e scumpă! Nu-mi pasă că nu avem bani! Copilul meu e mai important decât orice!

Lucian s-a uitat la mine ca la o străină. — Nu poți să-mi ceri asta! E mama mea! A avut grijă de noi când nu aveam nimic!

— Și eu sunt mama copilului tău! Dacă nu mă susții acum, nu știu dacă mai putem fi o familie!

A urmat o tăcere apăsătoare. Viorica a venit în pragul ușii: — Ce se întâmplă aici? De ce țipi la băiatul meu?

— Pentru că i-ai pus viața copilului meu în pericol! — am izbucnit.

— Ești nebună! N-ai habar ce greu e să crești un copil! Pe vremea mea…

— Pe vremea dumneavoastră nu existau atâtea boli! Acum există! Și eu nu vreau ca fiul meu să ajungă la spital pentru că dumneavoastră nu știți când să aruncați un iaurt!

Am făcut bagajele în acea noapte. Radu dormea liniștit, iar eu plângeam încet ca să nu-l trezesc. Am sunat-o pe sora mea, Irina, care locuia într-o garsonieră la marginea orașului. — Pot veni la tine câteva zile? Nu mai pot sta aici.

Irina m-a primit fără întrebări. În garsoniera ei micuță, printre cutii de carton și haine aruncate peste tot, am simțit pentru prima dată după mult timp că respir.

Lucian m-a sunat a doua zi: — Te rog, întoarce-te acasă! Mama promite că nu mai face!

— Nu mă întorc până nu pleacă ea! Și dacă tu nu poți alege între mine și ea… atunci aleg eu pentru copilul nostru!

Au trecut două săptămâni până când Lucian a venit după noi. Era palid, obosit și parcă îmbătrânit cu zece ani. — Mama s-a mutat la sora mea la Ploiești. Te rog… hai acasă.

M-am întors, dar nimic nu mai era la fel. Între mine și Lucian s-a lăsat o răceală pe care nici timpul n-a reușit s-o topească. Viorica mi-a trimis un mesaj: „Sper că ești mulțumită acum.”

Uneori mă întreb dacă am făcut bine sau dacă am distrus familia pentru o greșeală care poate putea fi iertată. Dar apoi îl privesc pe Radu cum doarme liniștit și știu că n-aș fi putut trăi cu mine însămi dacă l-aș fi pus vreodată pe locul doi.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Poate există iertare pentru astfel de trădări? Sau unele limite chiar nu trebuie niciodată încălcate?