Între mamă și fiică: când dragostea devine vină

— Nu pot să cred că faci asta, Irina! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce ea își strângea hainele în valiză. Era a treia oară când o vedeam plecând din casa noastră, dar de data asta nu mai era vorba de Radu, ci de mine. — Mamă, nu mai vreau să aud! Nu mai vreau să-mi spui ce să fac cu viața mea! a răspuns ea, cu ochii plini de lacrimi și furie.

M-am prăbușit pe marginea patului, simțind cum tot ce am construit în 28 de ani se prăbușește într-o clipă. Irina fusese mereu sufletul meu. De când a murit tatăl ei, când avea doar 12 ani, am fost doar noi două. Am muncit pe rupte ca să nu-i lipsească nimic, am renunțat la visele mele pentru ca ea să-și urmeze ale ei. Când l-a cunoscut pe Radu, am simțit că în sfârșit pot să respir și eu. Dar nu a fost să fie.

Radu era genul acela de bărbat care știe să cucerească o femeie tânără și naivă. La început părea perfect: educat, cu simțul umorului, atent. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. Au început certurile, reproșurile, serile în care Irina venea acasă plângând. Am încercat să nu mă bag, dar când am văzut vânătăile pe brațul ei, am simțit că îmi pierd mințile.

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot! mi-a spus într-o noapte târzie, cu ochii umflați de plâns. — Te rog, ajută-mă să scap de el!

Atunci am făcut tot ce mi-a stat în putere: am vorbit cu un avocat, am găsit-o la psiholog, am stat nopți întregi lângă ea, ținând-o în brațe ca atunci când era copil. Am crezut că odată ce scapă de el, totul va fi bine. Dar nu a fost așa.

După divorț, Irina a devenit alt om. Era mereu nervoasă, mă acuza că nu o las să respire, că îi controlez viața. Eu doar voiam să o protejez. Într-o zi a venit acasă cu Radu. Am simțit cum mi se oprește inima.

— Mamă, vreau să-i dai o șansă. S-a schimbat! Nu mai e omul care era.

— Irina, te rog… Nu vezi că te minte? Nu vezi că te va răni din nou?

— Nu mai e treaba ta! E viața mea!

Așa a început războiul dintre noi. Eu nu puteam accepta că se întoarce la el; ea nu putea accepta că nu o susțin necondiționat. Prietenele mele îmi spuneau să o las în pace, că doar așa va învăța pe pielea ei. Dar cum să faci asta când e copilul tău?

Într-o seară ploioasă de noiembrie, Irina a venit acasă târziu. Avea ochii roșii și tremura toată.

— Mamă… am nevoie de tine…

Am fugit spre ea și am îmbrățișat-o. — Ce s-a întâmplat?

— M-am certat cu Radu… iar… Dar nu vreau să aud nimic! Nu vreau să-mi spui „ți-am spus eu”. Vreau doar să mă asculți.

Am tăcut și am ascultat. Pentru prima dată după mult timp, nu am judecat-o. Doar am ținut-o în brațe și i-am șoptit că o iubesc.

A doua zi dimineață, când m-am trezit, Irina nu mai era acasă. Pe masă era un bilet: „Mamă, trebuie să mă descurc singură. Te iubesc.”

Au trecut luni fără să-mi răspundă la telefon sau la mesaje. M-am simțit ca un om fără aer. Mergeam la serviciu ca un robot, mă întorceam acasă și plângeam în pernă. Vecina mea, doamna Lidia, încerca să mă încurajeze:

— Las-o, dragă! Toți copiii se întorc la mamă până la urmă.

Dar eu știam că nu e atât de simplu. Într-o zi m-am întâlnit cu Radu la supermarket. Era singur și părea obosit.

— Ce faci? am întrebat sec.

— Irina e bine… E la sora mea câteva zile… Are nevoie de timp.

Nu știam dacă să-l cred sau nu. Dar ceva din vocea lui părea sincer.

Într-un final, după aproape un an de tăcere, Irina m-a sunat.

— Mamă… putem vorbi?

Ne-am întâlnit într-o cafenea micuță din centru. Era schimbată: mai matură, mai sigură pe ea.

— Îmi pare rău că te-am făcut să suferi… Dar aveam nevoie să mă desprind de tine ca să mă regăsesc pe mine.

Am plâns amândouă acolo, fără rușine.

— Poate că am greșit și eu… Poate că te-am sufocat prea mult…

— Ai făcut tot ce ai putut pentru mine… Dar uneori trebuie să cad singură ca să mă ridic singură.

Acum relația noastră e altfel. Mai distantă poate, dar mai sinceră. Încerc să nu mai intervin decât dacă mi se cere ajutorul. Dar uneori mă întreb: unde se termină dragostea de mamă și unde începe controlul? Când devii dușmanul propriului copil doar pentru că vrei să-l protejezi?

Oare câte mame trăiesc aceeași poveste ca a mea? Și câte fiice au nevoie să-și piardă mama ca să se regăsească pe ele?