Între masa de duminică și demnitate: Povestea unei nurori românce care a spus „ajunge”

— Camelia, nu vezi că nu ai pus sarea cum trebuie? Aici, la noi, nu se face așa! vocea soacrei mele, doamna Viorica, a tăiat aerul din sufrageria încărcată de mirosul sarmalelor și al fripturii. Mâinile îmi tremurau pe lingura cu care încercam să amestec ciorba, iar privirile tuturor erau ațintite asupra mea. Radu, soțul meu, stătea la capul mesei, cu ochii în farfurie, de parcă nu ar fi vrut să fie acolo.

— Las-o, mamă, poate așa se face la ei acasă, a murmurat cumnata mea, Irina, cu un zâmbet ironic.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Nu era prima dată când eram pusă la zid pentru că nu respectam „tradițiile” lor. De fiecare dată când veneam la masa de duminică, simțeam că trebuie să trec un test invizibil. Orice greșeală — prea multă sare, prea puțin piper, o farfurie pusă invers — era sancționată cu remarci tăioase sau priviri dezaprobatoare.

În acea seară, după ce am strâns masa aproape singură, am ieșit pe balconul mic al apartamentului lor din Drumul Taberei. Am tras aer adânc în piept și am încercat să-mi stăpânesc lacrimile. Radu a venit după mine.

— Ce ai? De ce te-ai supărat iar? Așa sunt ai mei, știi bine. Nu trebuie să iei totul personal.

— Radu, nu mai pot. Mă simt ca o intrusă în familia ta. Parcă orice aș face e greșit. Și tu… tu niciodată nu mă aperi.

A oftat și a dat din umeri.

— Ești prea sensibilă. Hai să mergem acasă.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am încercat să mă integrez: am învățat rețetele lor, am participat la toate aniversările și pomenile, am acceptat glumele lor despre „fetele de la oraș” — deși eu veneam dintr-un sat din Buzău. Dar niciodată nu am fost „de-a lor”.

A doua zi dimineață i-am spus lui Radu că nu mai vreau să merg la părinții lui o vreme. S-a uitat la mine ca și cum i-aș fi spus că vreau să divorțăm.

— Nu poți face asta! Mama o să creadă că ai ceva cu ea! Tata o să se supere! Ce-o să zică lumea?

— Nu mă interesează ce zice lumea. Mă interesează cum mă simt eu!

A urmat o perioadă tensionată. Radu a început să vină tot mai târziu acasă. Vorbea puțin și rece. Într-o seară, după ce am încercat să discutăm din nou despre ce s-a întâmplat, mi-a spus:

— Dacă nu vrei să vii cu mine la ai mei duminică, mă duc singur. Dar să știi că nu pot trăi așa la nesfârșit. Ori vii cu mine, ori…

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era un ultimatum.

În zilele care au urmat, am început să mă întreb cine sunt eu fără aprobarea lor. Am vorbit cu mama mea la telefon.

— Mamă, tu ce-ai face dacă ai fi în locul meu?

— Draga mea, eu am tăcut toată viața și m-am îmbolnăvit de nervi. Nu-ți spun să faci scandal, dar nici să te calce toți în picioare nu-i bine.

Am plâns după ce am închis telefonul. Mi-am dat seama că nu vreau să ajung ca ea — o femeie bună, dar frântă de compromisuri.

În duminica următoare, Radu s-a pregătit să plece singur la părinții lui. M-a privit lung înainte să iasă pe ușă.

— Camelia… gândește-te bine ce vrei de la viața asta.

Am rămas singură în apartament, cu o liniște apăsătoare care îmi apăsa pieptul ca o piatră grea. Am început să scriu într-un caiet tot ce simțeam: furie, tristețe, dorința de a fi acceptată așa cum sunt.

Au trecut două luni fără să-i văd pe socri. Radu era tot mai distant. Într-o seară m-a întrebat:

— Tu chiar nu vrei să faci niciun pas spre împăcare?

— Nu vreau să mă întorc acolo ca să fiu umilită din nou. Vreau doar respect.

A tăcut mult timp. Apoi a spus:

— Poate ar trebui să ne gândim dacă mai are rost…

M-am uitat la el și am simțit că mi se rupe sufletul. Îl iubeam pe Radu, dar nu puteam renunța la mine însămi doar ca să-i fac pe plac mamei lui.

Într-o zi am primit un mesaj de la Irina: „Poate ar trebui să vii să vorbim toate trei. Mama e supărată.”

Am acceptat invitația cu inima strânsă. Când am ajuns acolo, doamna Viorica m-a întâmpinat cu brațele încrucișate.

— Camelia, noi suntem o familie unită. Nu ne place când cineva se supără și pleacă fără explicații.

— Doamnă Viorica… eu nu vreau decât să fiu tratată cu respect. Să nu mai fiu criticată pentru orice gest sau greșeală măruntă.

A urmat o discuție lungă și grea. Am plâns toate trei. La final, soacra mea a oftat:

— Poate că nici eu n-am fost dreaptă cu tine mereu…

Nu s-au schimbat toate peste noapte, dar ceva s-a rupt din zidul dintre noi. Radu a început să mă privească altfel — parcă pentru prima dată vedea cât de mult m-a durut totul.

Astăzi încă merg la mesele de familie, dar știu când să spun „ajunge”. Am învățat că demnitatea mea e mai importantă decât orice tradiție sau aparență.

Oare câte femei ca mine tac și înghit doar ca să fie „de treabă”? Cât valorează liniștea unei familii dacă e plătită cu sufletul tău?