Între patru pereți străini: Povestea unei case care nu e a mea

— Nu uita, Irina, casa asta nu e a ta. Să nu uiți niciodată cui îi aparține!
Vocea soacrei mele, doamna Maria, răsună în mintea mea de fiecare dată când închid ușa de la bucătărie. E ca un ecou care nu mă lasă să respir în voie. Mă uit la pereții vopsiți în alb, la mobila veche, la jaluzelele care nu se mai deschid bine, și simt că fiecare colțișor al acestei case mă privește cu ochi străini.

Am ajuns aici acum șapte ani, după ce m-am căsătorit cu Radu. Eram tineri, plini de speranță, și nu aveam nimic. Părinții mei nu ne-au putut ajuta cu o locuință, iar chiria în oraș era prea mare pentru salariile noastre de debutanți. Atunci, soacra mea a venit cu soluția: „Stați la noi, la etaj. Casa e mare, nu ne deranjați. Dar să nu vă faceți planuri, că nu e a voastră.” Am acceptat, convinși că e doar o etapă temporară, până ne punem pe picioare.

Anii au trecut, copiii au apărut, și etajul acela „provizoriu” a devenit universul nostru. Am zugrăvit, am pus perdele noi, am cumpărat un covor colorat pentru camera copiilor. Dar de fiecare dată când încercam să schimb ceva, să fac locul mai al nostru, primeam același avertisment: „Nu băgați bani în casă, că nu rămâne la voi!”

Radu, soțul meu, e prins la mijloc. Îl iubesc, dar nu pot să nu simt că nu mă apără destul. „Ce vrei să fac, Irina? E casa lor, nu putem să ne certăm cu mama pentru orice fleac.” Dar nu e un fleac când nu pot să-mi pun o ramă cu poza noastră pe perete fără să fiu întrebată de ce „stric ordinea”. Nu e un fleac când copiii mei întreabă de ce nu pot să-și cheme prietenii la joacă, că „bunica nu vrea gălăgie”.

Într-o seară, după ce am pus copiii la culcare, am coborât la bucătărie să iau apă. Doamna Maria era acolo, cu privirea ei tăioasă. „Irina, să nu uiți că dacă nu vă convine, puteți pleca oricând. Eu v-am primit aici din bunăvoință, nu din obligație.” M-am simțit mică, umilită, de parcă tot ce făcusem până atunci nu conta. Am urcat înapoi, cu lacrimile șiroind pe obraji, și m-am întrebat cât mai pot rezista.

A doua zi, la micul dejun, am încercat să vorbesc cu Radu. „Nu mai pot, Radu. Nu mai suport să trăiesc cu sabia asta deasupra capului. Ori găsim o soluție, ori mă pierd pe mine.” El a oftat, și-a trecut mâna prin păr și a spus: „Irina, nu avem bani de chirie, nu avem unde să mergem. Ce vrei să fac?”

Am început să caut soluții. Am întrebat la serviciu dacă există vreo locuință de serviciu disponibilă, am căutat anunțuri de chirii ieftine, am vorbit cu prieteni. Toți mi-au spus același lucru: „E greu, Irina. Toți stăm cu părinții, nu avem de ales.” Dar eu simțeam că nu mai pot.

Într-o duminică, la masa de prânz, soacra mea a adus vorba despre testament. „Să știți că după ce nu mai sunt, casa rămâne lui Radu, dar să nu crezi, Irina, că tu ai vreun drept. Dacă vă despărțiți, tu pleci, să fie clar!” Am simțit cum mi se strânge stomacul. Radu a tăcut, copiii s-au uitat la mine speriați. Am vrut să țip, să spun că nu e drept, că și eu am muncit, că am crescut copiii aici, că am făcut sacrificii. Dar am tăcut.

Seara, după ce toți s-au culcat, am ieșit pe balcon și am plâns. M-am simțit ca o chiriașă în propria viață. Am început să mă întreb dacă nu cumva am greșit acceptând de la început această „ofertă”. Dacă nu cumva am pierdut ani prețioși din viața mea trăind cu frica de a nu fi dată afară, cu sentimentul că nu aparțin nicăieri.

Într-o zi, am primit un telefon de la mama mea. „Irina, vino acasă la noi câteva zile. Poate îți limpezești gândurile.” Am plecat cu copiii, lăsându-l pe Radu singur. Mama m-a întrebat: „Tu ești fericită, fată dragă? Merită să trăiești așa?” Nu am știut ce să răspund.

După câteva zile, m-am întors. Radu era abătut. „Mama a zis că dacă nu te întorci, să nu mai vii deloc. Că nu acceptă să-și bată cineva joc de bunăvoința ei.” Am simțit că mă sufoc. Am început să mă cert cu Radu, să-i spun că nu mai pot, că nu mai vreau să fiu la mila nimănui. El a ridicat tonul: „Și ce vrei să fac? Să mă cert cu mama? Să plecăm pe drumuri cu copiii?”

În acea noapte, am stat trează și m-am gândit la toate opțiunile. Să plec? Să rămân și să îndur? Să încerc să negociez cu soacra? Să-l conving pe Radu să ne mutăm, chiar dacă ar însemna să trăim mai greu?

A doua zi, am încercat să vorbesc cu doamna Maria. „Vreau să știu dacă există vreo șansă să avem și noi un colț al nostru, să nu mai trăim cu frica de a fi dați afară.” Ea a râs scurt: „Colțul vostru e cât vă las eu. Dacă nu vă convine, ușa e deschisă.”

Am plecat de acolo cu inima frântă. M-am uitat la copiii mei, la Radu, la casa asta care nu va fi niciodată a mea, și m-am întrebat: cât valorează liniștea sufletului meu? Merită să trăiesc așa doar pentru un acoperiș deasupra capului? Sau ar trebui să risc totul pentru o viață în care să nu mai fiu oaspete în propria casă?

Poate că nu sunt singura care trece prin asta. Voi ce ați face în locul meu? Cum ați găsi curajul să alegeți între siguranță și demnitate?