Între reguli și dorințe: Povestea mea cu soacra mea, Maria

— Nu ai pus farfuria la locul ei, Irina! Ai uitat iar! vocea Mariei răsună ca un clopot spart în bucătăria mică, unde aburii ciorbei se amestecau cu mirosul de detergent. M-am oprit, cu mâinile ude, și am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Era a treia oară săptămâna asta când greșeam ceva. Sau, mai bine zis, când nu făceam lucrurile exact așa cum voia ea.

M-am mutat la soacra mea după ce eu și Vlad, soțul meu, am rămas fără bani pentru chirie. Era temporar, ne-am spus. O lună, două, până ne punem pe picioare. Dar lunile au trecut și fiecare zi în casa Mariei a devenit o luptă pentru aer.

Maria nu era o femeie rea. Era doar… de neclintit. Totul avea un loc, o oră, o regulă. Micul dejun la 7 fix. Prânzul la 13:30. Cina la 19:00. Dacă întârziam cinci minute, găseam masa strânsă și privirea ei rece ca gheața. „Cine nu respectă programul, nu respectă casa”, spunea ea mereu.

În primele săptămâni am încercat să mă adaptez. Îmi puneam ceasul să sune cu zece minute înainte de fiecare masă. Îmi notam în telefon ce trebuie să fac: să șterg masa, să spăl vasele, să pun prosoapele la uscat. Dar mereu apărea ceva ce nu făceam bine: „Nu așa se spală geamurile!”, „Nu pune detergentul direct pe haine!”, „Nu lăsa lumina aprinsă în baie!”

Vlad încerca să mă liniștească seara, când ne retrăgeam în camera noastră mică, cu pereți subțiri prin care se auzea tot. „Las-o, Irina, așa e ea. O să treacă.” Dar nu trecea. Și nu era doar despre reguli. Era despre felul în care mă simțeam: ca o musafiră în propria viață.

Într-o seară, după ce am uitat să scot puiul din congelator pentru a doua zi, Maria a intrat val-vârtej în cameră:
— Nu pot să cred! Ți-am spus de trei ori! Cum crezi că pot găti dacă tu nu faci nimic?
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Vlad s-a ridicat brusc:
— Mamă, las-o! Nu e sfârșitul lumii!
— Ba da, Vlad! În casa asta există reguli! Dacă nu vă convine, puteți pleca!

Am tăcut. Nu aveam unde să plecăm. Salariile noastre abia acopereau ratele la bancă și mâncarea. Am început să mă întreb dacă nu cumva eu sunt problema. Poate chiar eram neatentă. Poate nu eram destul de bună.

Într-o dimineață, m-am trezit înaintea tuturor și am stat pe marginea patului, privind pe fereastră la blocurile gri din cartierul Titan. Mi-am amintit de mama mea și de casa noastră mică din Ploiești, unde nimeni nu țipa dacă uitam să pun cana la loc. Unde râdeam la masă și nimeni nu pleca flămând.

Am început să plâng încet, ca să nu-l trezesc pe Vlad. Mă simțeam ca o umbră a Irinei care eram înainte: veselă, sigură pe mine, cu visuri mari despre carieră și familie. Acum tot ce voiam era să nu greșesc.

Într-o zi de sâmbătă, când Vlad era la serviciu și Maria făcea ordine prin dulapuri, am auzit-o vorbind la telefon cu sora ei:
— Irina? E bună fată, dar nu știe nimic despre gospodărie. Trebuie să-i arăt eu totul. Dacă n-a învățat acasă…
M-am simțit mică și neînsemnată. Am ieșit pe balcon și am inspirat adânc aerul rece de martie.

Seara aceea a fost momentul în care am decis că trebuie să fac ceva pentru mine. Am început să caut joburi suplimentare online — orice care ne-ar fi ajutat să strângem bani pentru chirie. Am aplicat la zeci de anunțuri și am început să lucrez ca traducător freelance noaptea, după ce toată lumea adormea.

Oboseala s-a adunat repede. Ziua eram atentă la reguli și programul Mariei; noaptea scriam emailuri și traduceam texte medicale sau juridice. Dar simțeam că recâștig puțin câte puțin controlul asupra vieții mele.

După două luni de muncă dublă, i-am arătat lui Vlad economiile strânse:
— Putem încerca să găsim ceva mic doar pentru noi doi?
El m-a privit lung:
— Ești sigură? Ne va fi greu…
— Prefer greu împreună decât ușor sub reguli care mă sufocă.

Când i-am spus Mariei că vrem să ne mutăm, a izbucnit:
— Asta e recunoștința voastră? După tot ce am făcut pentru voi?
Am încercat să-i explic că nu e vorba despre ea, ci despre noi — despre mine — dar n-a vrut să audă.

Ne-am mutat într-o garsonieră micuță la marginea orașului. Primele zile au fost ciudate: liniște prea multă, spațiu prea puțin. Dar pentru prima dată după mult timp am putut lăsa farfuria nespălată fără teamă că cineva va țipa la mine.

Uneori mă gândesc la Maria și la regulile ei de fier. Poate că și ea a fost cândva ca mine — tânără, speriată, încercând să facă totul perfect într-o lume care judecă repede femeile. Poate că regulile ei sunt scutul ei împotriva nesiguranței.

Dar eu? Eu am ales alt drum.

Mă întreb adesea: câte femei trăiesc încă în case unde fiecare minut de întârziere e pedepsit cu tăcere sau reproș? Câte dintre noi uităm cine suntem doar ca să fim „bune” pentru ceilalți?