Între Rugăciune și Disperare: Povestea Mea de Îngrijitor

— Nu mă lăsa aici, Maria! Nu mă lăsa singură! vocea mamei răsuna în miez de noapte, spartă de frică și neputință. M-am ridicat din pat, cu ochii împăienjeniți de oboseală, și am intrat în camera ei. O găsisem pe marginea patului, cu privirea pierdută, strângând la piept o batistă veche.

— Sunt aici, mamă. Nu plec nicăieri. Hai să ne culcăm, da?

Nu mă mai recunoștea de multe ori. Uneori îmi spunea „fata cu ochii triști”, alteori mă confunda cu sora ei moartă de zeci de ani. Dar în acele clipe de luciditate, când îmi strângea mâna și îmi spunea „Maria mea”, simțeam că totul are un rost.

Boala a început pe nesimțite. Uitase să stingă aragazul, pierduse bani prin casă, nu mai știa să-și facă ceaiul. La început am râs împreună, făcând haz de necaz. Dar râsul s-a transformat în lacrimi când am găsit-o într-o zi plângând în fața oglinzii, întrebându-se cine e femeia aceea bătrână care o privește.

Tata murise de mult, iar fratele meu, Sorin, era plecat la Cluj cu familia lui. La început mă suna zilnic să întrebe de mama. Apoi tot mai rar. Ultima dată când a venit acasă, a stat două ore și a plecat grăbit, spunând că „nu poate să o vadă așa”.

— Maria, nu poți să-ți sacrifici viața pentru ea! Ai și tu dreptul la fericire! mi-a spus într-o zi sora mea, Ioana, care locuia la București.

— Dar dacă nu eu, atunci cine? Cine să-i dea pastilele? Cine să-i schimbe hainele când se murdărește? Cine să-i spună că nu e singură?

Nu aveam răspunsuri. Aveam doar nopți nedormite și zile în care mă simțeam invizibilă. Prietenii dispăruseră rând pe rând. Unii nu știau ce să spună, alții nu voiau să se complice. Singura mea alinare era biserica din colțul străzii. Mergeam acolo dimineața devreme, înainte ca mama să se trezească. Aprindeam o lumânare și mă rugam:

— Doamne, dă-mi putere! Nu pentru mine, ci pentru ea.

Uneori simțeam că rugăciunea e singurul lucru care mă ține întreagă. Alteori mă revoltam:

— De ce noi? De ce mama mea? De ce trebuie să se stingă încet, ca o lumânare uitată în vânt?

Într-o zi, după ce mama a făcut o criză și a spart toate farfuriile din bucătărie, am cedat. Am ieșit afară și am plâns în hohote pe banca din fața blocului. Vecina de la doi, tanti Viorica, s-a apropiat încet:

— Maria, știu că ți-e greu. Și eu am trecut prin asta cu soțul meu. Dacă ai nevoie de ajutor…

Am refuzat politicos. Mi-era rușine să cer ajutor. În satul nostru mic din Moldova, lumea vorbește repede și judecă ușor.

— Uite-o și pe Maria! A rămas fată bătrână din cauza mamei! Cine s-ar mai uita la ea acum?

Cuvintele astea mă urmăreau ca un blestem. Dar când o vedeam pe mama zâmbind timid la mine, uitând pentru o clipă de boală, știam că nu pot renunța.

Au fost zile când am vrut să fug. Să las totul baltă și să plec undeva unde nimeni nu mă cunoaște. Dar apoi mă gândeam la promisiunea făcută tatălui meu pe patul de moarte:

— Ai grijă de mama ta, Maria! E tot ce avem mai scump.

Într-o duminică dimineață, după slujbă, preotul m-a tras deoparte:

— Maria, Dumnezeu vede sacrificiul tău. Dar nu uita că și tu ai nevoie de iubire și sprijin. Nu ești singură.

Am izbucnit în plâns în fața lui. Pentru prima dată după mult timp m-am simțit ascultată.

Seara aceea am petrecut-o lângă mama, citindu-i din Psaltire. A adormit cu capul pe umărul meu ca un copil mic. Am simțit o liniște pe care nu o mai trăisem demult.

Dar liniștea nu a durat mult. Într-o noapte mama a încercat să iasă din casă. Am găsit-o desculță pe scări, strigând după bunica ei moartă demult:

— Nu mă lăsa aici! Vreau acasă!

Am chemat salvarea. La spital mi-au spus că boala avansează repede și că ar fi mai bine să o duc la un centru specializat.

— Nu pot! Nu pot s-o las acolo! am izbucnit în fața medicului.

— Maria, gândește-te și la tine! mi-a spus Sorin la telefon.

Dar cum să aleg între viața mea și viața ei? Cum să-mi trădez propria mamă?

Am ales să rămân lângă ea până la capăt. Au urmat luni grele: nopți albe, crize de furie, momente de luciditate dureroasă. Dar și clipe rare de tandrețe: când îmi mângâia părul sau îmi spunea „ești fata mea bună”.

Când a murit mama, casa a rămas pustie. Am simțit că mi s-a smuls inima din piept. Dar știam că am făcut tot ce am putut pentru ea.

Acum stau singură la masa din bucătărie și mă întreb: Oare am făcut bine? Oare sacrificiul meu a avut vreun rost? Voi ce ați fi făcut în locul meu?