Între Rugăciune și Iertare: Povestea Mea cu Nora Mea, Natalia

— Nu mai pot, Natalia! Nu vezi că nu faci nimic bine? Ai stricat totul!

Cuvintele mele au răsunat în bucătăria mică, printre aburii ciorbei și mirosul de pâine caldă. Natalia a încremenit cu lingura în mână, ochii ei mari, căprui, s-au umplut de lacrimi. Am simțit cum mi se strânge inima, dar mândria nu m-a lăsat să mă opresc. Am ieșit trântind ușa, lăsând-o singură, cu obrajii înroșiți de rușine și durere.

Nu era prima dată când mă certam cu ea. De când fiul meu, Radu, s-a căsătorit cu Natalia, parcă nimic nu mai era la fel. Casa mea nu mai era a mea; fiecare colț părea schimbat, fiecare obicei răsturnat. Mă simțeam dată la o parte, inutilă, iar Natalia devenise ținta frustrărilor mele.

În acea seară, după ce am plecat din bucătărie, m-am trântit pe pat și am început să plâng. Îmi veneau în minte vorbele mamei mele: „Nu lăsa mândria să-ți distrugă familia.” Dar cum să-mi cer iertare? Eu eram soacra, eu știam mai bine! Și totuși, ceva mă rodea pe dinăuntru.

A doua zi dimineață, Radu m-a privit cu o răceală pe care nu o mai văzusem la el niciodată.

— Mamă, ce ai cu Natalia? De ce trebuie să fie mereu tensiune între voi?

Am încercat să mă apăr:

— Eu vreau doar ce e mai bine pentru voi…

— Nu așa! Nu cu vorbe grele și reproșuri. Natalia plânge de aseară. Nici nu a dormit.

M-am simțit mică, neputincioasă. Am ieșit afară în curte și m-am așezat pe banca veche de sub nuc. M-am uitat spre cer și am început să mă rog. Nu mai făcusem asta de mult timp cu adevărat. Am spus încet:

— Doamne, dă-mi puterea să-mi recunosc greșelile. Ajută-mă să nu-mi pierd familia din cauza orgoliului meu.

În zilele următoare am încercat să evit discuțiile cu Natalia. O urmăream cum se străduia să facă totul bine: gătea, făcea curat, avea grijă de Radu. Dar mereu părea speriată că va greși din nou în fața mea. Odată am surprins-o plângând în baie. Atunci am simțit că nu mai pot continua așa.

Într-o după-amiază ploioasă, am intrat în camera lor fără să bat la ușă. Natalia stătea pe marginea patului, ținând în mâini o fotografie cu părinții ei. M-am apropiat încet.

— Natalia… trebuie să vorbim.

Ea s-a ridicat speriată.

— Dacă am greșit cu ceva… îmi pare rău…

M-am așezat lângă ea și pentru prima dată am simțit că trebuie să las garda jos.

— Nu tu ai greșit. Eu am greșit față de tine. Am fost nedreaptă și rea. Mi-e rușine de mine însămi.

Natalia a început să plângă și mai tare. Am luat-o în brațe și am simțit cum o povară imensă mi se ridică de pe suflet.

— Mi-e greu să accept schimbarea… Mi-e teamă că nu mai sunt importantă pentru Radu… Dar nu e vina ta. Te rog să mă ierți.

A stat câteva clipe fără să spună nimic, apoi m-a strâns la piept.

— Vreau doar să fim o familie… Să nu vă simțiți dată la o parte.

Am plâns amândouă acolo, pe marginea patului, ca două surori care își spun toate durerile. Din ziua aceea, ceva s-a schimbat între noi. Am început să gătim împreună, să povestim despre copilăria noastră, despre visele și temerile noastre. Radu ne privea uimit și fericit.

Nu a fost ușor să-mi recunosc greșelile. Mândria e un zid greu de dărâmat. Dar rugăciunea m-a ajutat să văd dincolo de mine însămi și să-mi doresc cu adevărat pacea în familie.

Acum, când mă uit la Natalia și la Radu râzând împreună la masă, mă întreb: oare câți dintre noi pierdem ani prețioși din viață pentru că nu avem curajul să spunem „iartă-mă”? Poate că uneori cea mai mare dovadă de putere este să-ți recunoști slăbiciunea și să ceri ajutorul lui Dumnezeu.

Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu? Cât de greu v-ar fi să vă cereți iertare celor dragi?