Între Rugăciune și Regrete: Povestea Unei Alegeri Dureroase

— Nu mai pot, Sorina! Nu mai pot! — vocea fratelui meu, Mihai, răsuna prin bucătăria mică, spartă doar de zgomotul lingurii care lovea nervos cana de ceai. Mama, în camera alăturată, tușea încet, iar eu simțeam cum fiecare sunet mă strivește sub o greutate invizibilă.

Era deja trecut de miezul nopții. În ultimele luni, boala mamei se agrava. Alzheimerul îi furase amintirile, iar uneori nici nu mă mai recunoștea. Tata murise cu ani în urmă, iar eu și Mihai eram singurii care puteam avea grijă de ea. Dar Mihai avea trei copii mici și o soție bolnavă. Eu eram singură, divorțată, cu un job solicitant la spital. În fiecare zi mă întrebam cât mai pot rezista.

— Sorina, nu vezi că ne distrugem viețile? Nu vezi că mama nu mai știe nici cine suntem? — Mihai își trecea mâna prin păr, disperat. — Am găsit un cămin bun, aproape de oraș. O să fie îngrijită acolo, nu ca aici, unde ne certăm mereu și nimeni nu mai doarme.

Am simțit cum mi se strânge inima. Gândul că mama ar putea fi dusă într-un loc străin, printre necunoscuți, mă îngrozea. Dar și eu eram la capătul puterilor. În ultimele săptămâni nu dormisem aproape deloc. Mă trezeam din oră în oră să văd dacă mama nu s-a ridicat din pat sau dacă nu a încercat să iasă afară în frig.

În acea noapte, după ce Mihai a plecat trântind ușa, am rămas singură cu gândurile mele. M-am așezat pe podeaua rece din hol și am început să plâng în hohote. Nu plânsesem așa nici când am divorțat, nici când tata s-a stins. Simțeam că orice aș alege, voi pierde ceva esențial din mine.

A doua zi dimineață, am mers la biserică. Nu mai fusesem de luni bune. Preotul Parohiei Sfântul Nicolae mă cunoștea din copilărie. M-a văzut intrând și mi-a făcut semn să mă apropii.

— Ce te apasă, Sorina? — m-a întrebat blând.

Am izbucnit din nou în lacrimi și i-am povestit totul: boala mamei, certurile cu Mihai, epuizarea mea, frica de a lua decizia greșită.

— Sufletul tău caută răspunsuri acolo unde doar Dumnezeu le poate da — mi-a spus el. — Roagă-te. Nu pentru ca Dumnezeu să facă minuni, ci ca să-ți dea putere să alegi cu inima împăcată.

În acea zi am stat mult timp în biserică. Am aprins o lumânare pentru mama și una pentru mine. Am simțit o liniște ciudată coborând peste mine, ca o mângâiere caldă pe umeri reci.

Seara, Mihai m-a sunat din nou.

— Sorina, trebuie să decidem. Am vorbit cu directoarea căminului. Ne așteaptă răspunsul până mâine.

Am simțit cum mă sufoc. Am ieșit pe balcon și am privit cerul plin de stele. Am început să mă rog cu voce tare:

„Doamne, dă-mi putere să fac ce e mai bine pentru mama. Ajută-mă să nu-mi pierd sufletul pe drum.”

În acea noapte am visat-o pe mama tânără, râzând în grădină printre flori. M-am trezit plângând și am știut ce trebuie să fac.

Dimineața l-am sunat pe Mihai:

— Mihai, știu că ți-e greu. Știu că și eu sunt la limită. Dar nu pot s-o duc pe mama la cămin. Nu încă. Hai să încercăm încă o lună acasă. Dacă nu reușim, promit că voi fi de acord cu tine.

Mihai a oftat adânc:

— Sorina… Nu știu dacă e bine sau rău ce facem. Dar hai să încercăm încă o dată.

Lunile care au urmat au fost cele mai grele din viața mea. Mama era tot mai absentă, dar uneori avea momente de luciditate în care îmi spunea „Mulțumesc că ești aici”. Uneori mă lua de mână și îmi zâmbea ca odinioară.

Mihai venea mai des pe la noi. Ne certam mai puțin și reușeam să râdem uneori de prostiile copilăriei noastre. Am început să ne rugăm împreună seara, chiar dacă nu eram foarte credincioși înainte.

Într-o zi, mama a murit liniștită în somn, acasă, cu mine lângă ea. Am simțit că am făcut ce trebuia, chiar dacă a fost greu.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: oare am ales bine? Oare sacrificiul meu a avut rost? Sau poate credința și rugăciunea ne-au ajutat doar să acceptăm ceea ce nu puteam schimba?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că există un răspuns corect când vine vorba de familie și sacrificiu?