Între Rugăciune și Tăcere: Cum Am Găsit Liniștea în Mijlocul Furtunii Familiei Mele
— Nu mai pot, Maria! Nu mai pot! — vocea tatălui meu răsuna prin pereții subțiri ai apartamentului nostru din cartierul Titan, ca un tunet care nu vrea să se stingă. Mama plângea în bucătărie, cu mâinile înfipte în chiuvetă, iar eu, la cei șaisprezece ani ai mei, stăteam lipită de ușă, cu inima bătându-mi nebunește. Mă întrebam dacă vecinii aud totul sau dacă doar eu simt cum lumea mea se prăbușește.
— De ce nu poți să taci măcar o dată? — a răspuns mama, vocea ei spartă de oboseală și dezamăgire. — Tot timpul trebuie să ai ultimul cuvânt!
În acea noapte, am ieșit pe balcon, cu ochii plini de lacrimi și palmele strânse în pumni. Nu știam la cine să apelez. Prietenele mele, Irina și Camelia, aveau familii normale, unde certurile erau rare și se terminau cu îmbrățișări. La noi, fiecare ceartă era o rană nouă, un zid care se ridica între noi toți.
M-am așezat pe scaunul vechi de plastic și am privit cerul. „Doamne, dacă exiști, fă ceva! Dă-mi un semn că nu sunt singură!” Am spus-o în gând, aproape rușinată. Nu fusesem niciodată prea religioasă. Mergeam la biserică doar de Paște și Crăciun, dar în acea noapte am simțit nevoia să mă agăț de ceva mai mare decât mine.
A doua zi dimineață, tata nu era acasă. Mama făcea cafeaua în tăcere, cu ochii umflați de plâns. Am încercat să-i spun ceva, dar m-a oprit din priviri. — Nu acum, Ana. Te rog.
La școală, nu m-am putut concentra deloc. Profesoara de română, doamna Popescu, m-a întrebat dacă sunt bine. I-am zâmbit forțat și am dat din cap că da. Dar în pauză, Irina m-a tras deoparte.
— Ana, ce s-a întâmplat? Ai cearcăne negre ca după o noapte albă.
— Nimic… doar nu am dormit bine.
— Nu te cred. Hai la mine după ore. Bem un ceai și povestim.
Am refuzat politicos. Nu voiam să vorbesc despre ce se întâmpla acasă. Mi-era rușine. În cartierul nostru, lumea vorbea mult și repede. Orice zvon se răspândea ca focul.
Seara, tata s-a întors târziu. Era beat și mirosea a țigară ieftină. Mama s-a retras în dormitor fără să spună nimic. Eu am rămas singură în sufragerie, cu televizorul pornit pe silențios. Am început să mă rog din nou, de data asta cu voce tare:
— Doamne, ajută-mă să nu urăsc! Ajută-mă să nu mă pierd!
A fost pentru prima dată când am simțit că rugăciunea e mai mult decât niște cuvinte goale. Era ca și cum cineva mă asculta cu adevărat.
Zilele au trecut greu. Tata a început să lipsească tot mai des de acasă. Mama s-a închis în ea însăși. Eu eram prinsă la mijloc, încercând să fiu copilul perfect: note bune, ordine în cameră, niciun reproș.
Într-o seară de duminică, mama a venit la mine în cameră. Avea ochii roșii și mâinile tremurânde.
— Ana… crezi că ar trebui să divorțăm?
Întrebarea ei m-a lovit ca un pumn în stomac.
— Nu știu… — am șoptit eu. — Vreau doar să fim liniștiți.
— Și eu vreau… dar nu mai pot trăi așa.
Am plâns împreună mult timp. Pentru prima dată, mama mi-a povestit cât de greu îi este să suporte singură totul: lipsurile, reproșurile tatei, teama că nu va putea să mă crească dacă rămâne singură.
— Oamenii vor vorbi… — a spus ea încet.
— Să vorbească! — am izbucnit eu. — Nu mai contează ce zic alții!
În acea noapte am adormit una lângă alta, ținându-ne de mână ca două naufragiate pe o insulă pustie.
A doua zi am mers împreună la biserica din colțul străzii. Preotul ne-a ascultat fără să ne judece și ne-a spus ceva ce mi-a rămas în minte: „Uneori, liniștea vine după furtună. Dar trebuie să aveți curajul să treceți prin ea.”
Am început să ne rugăm împreună în fiecare seară. Nu s-au rezolvat toate peste noapte. Tata a plecat definitiv după câteva luni. A fost greu — foarte greu — dar încet-încet am început să simțim pacea aceea despre care vorbea preotul.
Am terminat liceul cu note bune și am intrat la facultate la Litere. Mama a găsit un job mai bun și a început să zâmbească din nou. Eu încă mă rog în fiecare seară — nu pentru ca lucrurile să fie perfecte, ci pentru puterea de a le accepta așa cum sunt.
Uneori mă întreb dacă iertarea e posibilă sau dacă doar ne obișnuim cu rănile pe care ni le fac cei dragi. Voi ce credeți? Poate credința să vindece tot sau unele cicatrici rămân pentru totdeauna?