Între Rugăciune și Tăcere: Povestea Mea cu Vlad

— Nu mai vreau să aud de tine! Ai înțeles? urlă Vlad, trântind ușa camerei cu atâta putere încât am simțit cum pereții vechi ai apartamentului nostru din Drumul Taberei tremură. M-am prăbușit pe canapea, cu mâinile strânse în poală, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. De când murise soțul meu, totul se schimbase între mine și Vlad. Avea doar șaptesprezece ani, dar parcă purta pe umeri toată furia lumii.

În acea seară, am stat ore întregi în tăcere, ascultând cum Vlad își plimba pașii grei prin cameră. Îmi venea să bat la ușă, să-l iau în brațe, dar știam că nu m-ar fi lăsat. Între noi crescuse un zid de reproșuri nespuse și devinovății pe care nu le puteam rosti. Mă întrebam unde greșisem. Poate că eram prea severă, poate că nu l-am ascultat destul, poate că nu am știut să-i alin durerea după ce tatăl lui a plecat atât de brusc.

A doua zi dimineață, când am intrat în bucătărie, Vlad era deja îmbrăcat pentru liceu. Nu mi-a spus nimic. A luat o felie de pâine și a ieșit fără să se uite la mine. Am rămas singură cu cafeaua rece și cu gândurile mele. M-am rugat în șoaptă, așa cum făceam în fiecare dimineață de când viața noastră se dărâmase: „Doamne, dă-mi răbdare și înțelepciune să-mi iubesc copilul chiar și atunci când mă respinge.”

Zilele au trecut una după alta, toate la fel de apăsătoare. Vlad venea târziu acasă, nu răspundea la telefon, iar notele lui scădeau tot mai mult. Într-o seară, am primit un telefon de la diriginta lui, doamna Popescu:

— Doamnă Ionescu, trebuie să vorbim despre Vlad. Nu mai vine la ore, pare abătut… S-a schimbat mult în ultimele luni.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am mulțumit politicos și am închis. În acea noapte nu am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele frumoase din copilăria lui Vlad: cum mă ținea de mână când mergeam în parc, cum râdea când îi citeam povești înainte de culcare. Unde dispăruse băiatul acela blând?

Într-o duminică dimineață, am decis să merg la biserică. Nu mai fusesem de luni bune. M-am așezat într-o strană din spate și am început să plâng în tăcere. O bătrână s-a apropiat de mine și mi-a șoptit:

— Dumnezeu nu ne lasă niciodată singuri. Roagă-te pentru el, dar roagă-te și pentru tine.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte toată ziua. Am început să mă rog mai mult, să citesc psalmi și să aprind lumânări pentru Vlad. Nu știu dacă rugăciunea a schimbat ceva în el sau doar în mine, dar am simțit că pot respira din nou.

Într-o seară, Vlad a venit acasă mai devreme decât de obicei. Era palid și avea ochii roșii.

— Mamă… putem vorbi?

Am simțit cum mi se oprește inima.

— Sigur, dragul meu.

S-a așezat pe canapea lângă mine și a început să plângă ca un copil mic.

— Mi-e dor de tata… Nu pot să-l iert că a plecat așa… Și nu pot să te iert nici pe tine că nu ai făcut nimic să-l oprești!

L-am luat în brațe fără să spun nimic. L-am lăsat să plângă până s-a liniștit. Atunci am înțeles că furia lui era doar o mască pentru durerea pe care nu știa cum s-o exprime.

— Știu că te doare… Și pe mine mă doare la fel de tare. Dar nu putem trăi fiecare zi cu ura asta între noi. Hai să încercăm să ne iertăm unul pe altul.

A dat din cap încet și m-a strâns tare la piept.

De atunci, lucrurile nu s-au rezolvat peste noapte, dar am început să vorbim mai mult. Am mers împreună la biserică, am stat de vorbă cu preotul parohiei noastre, părintele Mihai, care ne-a ajutat să ne deschidem sufletele unul față de celălalt.

Au trecut doi ani de atunci. Vlad este acum student la Facultatea de Psihologie și spune că vrea să-i ajute pe alții care trec prin ce a trecut el. Relația noastră nu e perfectă, dar e reală și sinceră.

Uneori mă întreb: câți dintre noi trăim cu răni nevindecate din copilărie? Cât de mult ne poate salva credința atunci când totul pare pierdut? Poate că răspunsul stă chiar în curajul de a ne ierta unii pe alții.