Între Rugăciune și Tăcere: Povestea Mea dintr-o Căsnicie Greșită

— Nu mai pot, Ilie! Nu mai pot să trăiesc așa! am strigat într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce el trântea ușa de la bucătărie. Era a treia oară în săptămâna aceea când venea acasă beat, cu ochii injectați și cuvinte grele pe buze. M-am prăbușit pe podeaua rece, cu fața în palme, încercând să-mi opresc lacrimile. Fetița noastră, Maria, s-a strecurat lângă mine, strângându-mă de mână fără să spună nimic. Avea doar șase ani, dar ochii ei știau deja prea multe.

M-am căsătorit cu Ilie la douăzeci și unu de ani, plină de speranțe și vise. Era muncitor, avea glume bune și promitea o viață liniștită la țară, în satul nostru din Buzău. La început, chiar așa a fost. Dar după ce s-a născut Maria și banii au început să nu ne mai ajungă, Ilie s-a schimbat. A început să bea, să vină târziu acasă și să-și verse nervii pe mine pentru orice lucru mărunt: „De ce nu e mâncarea caldă? De ce plânge copilul? Ce-ai făcut toată ziua?”

Mama îmi spunea mereu: „Rabdă, Ana, că așa e la început. Bărbatul trebuie respectat.” Dar eu simțeam cum mă sting pe dinăuntru cu fiecare zi care trecea. Nu aveam cui să spun. Prietenele mele din sat știau, dar nimeni nu vorbea deschis. Toate își ascundeau vânătăile sub mâneci lungi și zâmbete forțate la biserică.

Într-o noapte, după ce Ilie a spart un pahar și a urlat la mine că sunt o proastă, am ieșit în curte și m-am așezat pe banca de lângă nuc. Am privit cerul plin de stele și am început să mă rog. Nu știam ce să cer exact – liniște? Putere? Să se schimbe el? Am spus doar: „Doamne, nu mă lăsa singură.”

A doua zi dimineață, părintele Vasile a venit să ne aducă anafură. M-a privit lung și mi-a spus încet: „Ana, Dumnezeu nu vrea suferința ta. Dacă ai nevoie de ajutor, eu sunt aici.” Am izbucnit în plâns. Pentru prima dată cineva vedea durerea mea.

Am început să merg la biserică mai des. Acolo găseam o liniște pe care nu o mai simțisem demult. Îmi luam fetița de mână și stăteam în genunchi, rugându-mă pentru răbdare și pentru ca Ilie să-și găsească drumul înapoi spre noi. Dar zilele treceau la fel: certuri, țipete, uneori palme.

Într-o duminică, după slujbă, preoteasa Elena m-a tras deoparte. „Ana, nu trebuie să rabzi orice. Dumnezeu te vrea vie, nu umilită.” Vorbele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să citesc Psaltirea seara, după ce Maria adormea. Simțeam că fiecare rugăciune îmi dădea un pic de curaj.

Într-o seară, Ilie a venit acasă mai beat ca niciodată. A spart farfurii și a încercat să mă lovească. Atunci am simțit că nu mai pot. Am luat-o pe Maria în brațe și am fugit la vecina mea, Lenuța. Ea m-a primit fără întrebări și mi-a dat un ceai cald. „Nu te mai întorci la el în noaptea asta”, mi-a spus hotărât.

A doua zi am mers la poliție tremurând toată. Mi-era rușine și frică în același timp. Dar polițistul m-a privit cu blândețe: „Nu sunteți prima femeie care vine aici, Ana. Aveți dreptul la liniște.” Mi-au dat ordin de protecție și am stat câteva zile la Lenuța până când Ilie a fost obligat să plece din casă.

Mama a venit plângând: „Ce-ai făcut, fată? O să râdă satul de tine!” Dar eu nu mai puteam trăi pentru gura lumii. Pentru prima dată după mulți ani, am dormit liniștită.

Au urmat luni grele. Satul vorbea pe la colțuri, rudele mă evitau, iar Maria mă întreba mereu când vine tati acasă. Dar eu mergeam înainte cu credință. Am găsit un loc de muncă la brutăria din sat și am început să-mi reconstruiesc viața pas cu pas.

În fiecare seară mă rugam: „Doamne, dă-mi putere să nu mă întorc.” Și El mi-a dat. Am descoperit că nu sunt singură – alte femei din sat au început să-mi spună poveștile lor. Împreună am format un mic grup de sprijin la biserică.

După un an, Ilie a încercat să se întoarcă. A venit cu flori și promisiuni că s-a schimbat. Dar eu știam că nu pot risca liniștea mea și a Mariei pentru niște vorbe goale.

Astăzi sunt încă aici – nu perfect fericită, dar liberă și împăcată cu mine însămi. Merg la biserică în fiecare duminică și îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a dat curajul să spun „ajunge”.

Mă uit la Maria cum doarme liniștită și mă întreb: câte femei mai trăiesc încă în tăcere? Câte dintre noi avem curajul să cerem ajutor? Poate povestea mea va da putere cuiva să iasă din întuneric.