Între sânge și suflet: Povestea unei mame împărțite

— Nu pot, Vlad! Nu pot să mă prefac că nu simt nimic! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în mijlocul sufrageriei noastre mici din Pitești. Era seară, iar lumina palidă a lămpii arunca umbre lungi peste chipurile noastre. Vlad, fiul meu, stătea în fața mea, cu ochii umezi și maxilarul încleștat.

— Mamă, nu-ți cer să te prefaci. Îți cer doar să-l accepți pe Radu. E copilul Irinei, dar e și parte din familia mea acum. Nu vreau să trăiască simțind că nu e dorit aici.

Cuvintele lui mi-au sfâșiat inima. Îl iubeam pe Vlad mai mult decât orice pe lume. Îl crescusem singură, după ce tatăl lui ne-a părăsit când avea doar șapte ani. Am muncit nopți întregi la fabrica de textile ca să nu-i lipsească nimic. Îmi amintesc cum îl țineam strâns la piept în serile reci, promițându-i că vom fi mereu împreună, orice ar fi.

Dar acum, la treizeci și doi de ani, Vlad își făcuse propria familie. Se îndrăgostise de Irina, o femeie caldă, dar cu un trecut complicat. Când mi-a spus prima dată că are un copil dintr-o relație anterioară, am simțit un nod în stomac. Nu voiam să recunosc, dar mă temeam că nu voi putea niciodată să-l iubesc pe Radu ca pe nepotul meu adevărat.

Prima dată când i-am văzut împreună, la masa de Crăciun, Radu stătea retras într-un colț, jucându-se cu o mașinuță stricată. Irina încerca să-l încurajeze să vină la masă.

— Hai, Radu, vino să vezi ce a pregătit bunica Maria!

Am zâmbit forțat și i-am întins o felie de cozonac. El a luat-o timid, fără să mă privească în ochi. În acel moment am simțit o distanță uriașă între noi — ca și cum eram două lumi paralele care nu se vor întâlni niciodată.

Apoi s-a născut Ana-Maria, fetița lui Vlad și a Irinei. Când am ținut-o prima dată în brațe, am simțit o dragoste copleșitoare. Era sânge din sângele meu. Dar de fiecare dată când îl vedeam pe Radu privind-o cu ochii mari și triști, mă simțeam vinovată. Știam că nu-i pot oferi aceeași afecțiune.

— De ce nu-l iubești pe Radu? m-a întrebat într-o zi Vlad, cu voce joasă.

— Nu e vorba că nu-l iubesc… doar că… nu simt la fel. Nu pot controla asta.

— Dar el ce vină are? El n-a ales nimic din toate astea!

Am tăcut rușinată. Avea dreptate. Radu era doar un copil prins în furtuna deciziilor adulților.

Zilele au trecut greu. Irina încerca mereu să mă apropie de Radu: „Maria, vrei să-l iei tu de la grădiniță azi? Poate mergeți în parc.” Acceptam uneori, dar totul era stângaci. Radu vorbea puțin cu mine; părea mereu atent să nu deranjeze.

Într-o după-amiază ploioasă, l-am găsit desenând singur la masa din bucătărie. M-am apropiat încet.

— Ce desenezi acolo?

— O casă… cu toți oamenii mei din ea.

M-am uitat la desen: era o casă mare, cu patru persoane la fereastră — Vlad, Irina, Ana-Maria și el. Eu nu eram nicăieri.

— Dar eu unde sunt? am întrebat încet.

Radu s-a uitat la mine cu ochii lui mari și negri:

— Tu nu vrei să fii cu noi…

Am simțit cum mi se rupe sufletul. Am ieșit pe balcon și am plâns în hohote. M-am întrebat dacă nu cumva greșisem totul — dacă nu cumva orgoliul meu mă făcea să pierd tot ce era mai important.

În zilele următoare am încercat să mă apropii de el. L-am invitat la cofetărie, i-am cumpărat o carte cu dinozauri — știam că îi plac. A zâmbit timid și mi-a spus „mulțumesc”, dar distanța dintre noi părea tot acolo.

Familia noastră era ca un puzzle cu piese care nu se potriveau perfect. Vlad devenise tot mai distant; venea rar pe la mine și când venea, discuțiile erau scurte și tensionate.

Într-o seară, m-a sunat plângând:

— Mamă, nu mai pot… Simt că te pierd. Simt că nu mai avem nimic împreună.

Atunci am realizat cât de mult rău făcusem fără să vreau. Încercând să-mi protejez inima, îi rănisem pe toți cei dragi mie.

Am decis să merg la ei acasă într-o duminică dimineață. Am cumpărat prăjituri pentru copii și flori pentru Irina. Când am intrat pe ușă, Radu s-a ascuns după canapea. M-am aplecat spre el:

— Radu, vrei să vii cu mine în parc azi?

M-a privit lung și a dat din cap încet. În acea zi am stat ore întregi pe bancă, povestind despre dinozauri și visele lui de a deveni astronaut. Pentru prima dată am simțit că zidul dintre noi începe să se crape.

Nu știu dacă voi reuși vreodată să-l iubesc pe Radu ca pe Ana-Maria. Dar știu că trebuie să încerc — pentru Vlad, pentru Irina și pentru liniștea mea sufletească.

Uneori mă întreb: oare cât de mult putem iubi fără să ne pierdem pe noi înșine? Și cât de mult putem accepta înainte ca inima noastră să cedeze? Poate că răspunsul stă în fiecare gest mic de apropiere — chiar dacă doare.