Între tăcere și adevăr: Dilema unei mame din inima Moldovei

— Maria, nu mai pot, nu mai pot! — vocea Irinei răsună în liniștea casei, spartă doar de ploaia care lovește geamurile vechi. Mă ridic din pat, cu inima bătându-mi nebunește. E a treia noapte la rând când o aud plângând în camera de lângă bucătărie, unde s-a mutat de când s-a întors acasă, după ce soțul ei, Vlad, a plecat la muncă în Italia.

Deschid ușa încet. Irina stă ghemuită pe marginea patului, cu fața ascunsă în palme. Îi simt frica, rușinea și disperarea. Mă apropii și îi pun mâna pe umăr.

— Irina, draga mea, trebuie să vorbim. Nu poți să ții totul în tine. Copilul acesta… Vlad are dreptul să știe.

Ea ridică privirea spre mine, ochii ei albaștri plini de lacrimi și de o durere pe care n-am mai văzut-o niciodată la ea.

— Mamă, dacă îi spun, o să mă urască! O să creadă că l-am trădat… Știi cum e el, mândru și încăpățânat. Și dacă nu e al lui? Dacă nu mă crede?

Îmi mușc buza. Știu prea bine ce fel de bărbat e Vlad. L-am văzut la nuntă, cum își ținea pumnii strânși când cineva făcea vreo glumă despre oraș sau despre rudele mele de la țară. Știu că Irina a suferit mult cu el, dar niciodată nu mi-a spus totul. Acum, însă, simt că povara asta e prea mare pentru ea.

Mă așez lângă ea și îi mângâi părul.

— Irina, ascultă-mă bine. Eu am tăcut toată viața mea. Am tăcut când tatăl tău venea acasă beat și ne certa pentru orice. Am tăcut când am aflat că m-a înșelat cu vecina. Am crezut că tăcerea ne protejează. Dar uite unde am ajuns: tu plângi noaptea, eu nu pot dormi de griji… Poate că e timpul să rupem cercul ăsta.

Irina oftează adânc. Mâinile îi tremură.

— Dacă aș fi avut curajul tău, mamă… Dar nu pot. Nu pot să-i spun lui Vlad că sunt însărcinată și că nu sunt sigură dacă e copilul lui sau al lui Radu.

Radu… Numele lui e ca un cuțit răsucit în rană. Îl știu din copilărie, băiatul vecinilor de peste drum, mereu cu zâmbetul pe buze și cu ochii după Irina. Când Vlad a plecat în Italia, Radu a început să vină mai des pe la noi „să ajute la lemne”, „să repare gardul”. Am văzut privirile dintre ei, dar am ales să nu spun nimic. Acum regret amarnic.

— Irina, nu poți trăi toată viața cu frica asta. Copilul are nevoie de liniște, iar tu ai nevoie să fii sinceră cu tine și cu Vlad.

Ea își strânge genunchii la piept.

— Dacă mă dă afară? Dacă mă lasă singură cu copilul? Ce o să zică lumea în sat? Că sunt o desfrânată? Că am făcut de rușine familia?

Îmi amintesc cum mama mea m-a dat afară din casă când am rămas însărcinată cu tatăl Irinei. Am dormit trei nopți în șură până când tata s-a îndurat să mă primească înapoi. Știu ce înseamnă rușinea satului, știu ce înseamnă să fii judecată de toți.

— Lumea va vorbi oricum, Irina. Dar tu trebuie să te gândești la tine și la copil. Eu sunt aici pentru tine, orice ar fi.

O țin strâns în brațe și simt cum tremură ca o frunză. În minte mi se derulează toate momentele când am ales tăcerea în locul adevărului: când am ascuns banii de tata ca să nu-i bea pe toți, când am mințit-o pe Irina că totul va fi bine după ce s-a măritat cu Vlad doar ca să nu-i stric fericirea… Toate minciunile astea ne-au adus aici.

A doua zi dimineață, Irina stă la masă cu ochii roșii și fața palidă. Eu pregătesc ceaiul și încerc să par calmă.

— Mamă… — începe ea încet — Crezi că ar trebui să-i spun lui Vlad totul?

Mă uit la ea și simt un nod în gât.

— Da, Irina. Cred că trebuie să-i spui adevărul. Oricât de greu ar fi.

Ea oftează și își strânge mâinile pe cana fierbinte.

— Mi-e frică…

— Știu, draga mea. Și mie mi-e frică pentru tine. Dar nu putem fugi la nesfârșit de adevăr.

În zilele următoare, Irina încearcă să-l sune pe Vlad de mai multe ori. El răspunde scurt, grăbit, mereu obosit după muncă. Într-o seară, după ce vorbește cu el la telefon, vine la mine plângând:

— Mamă, nu pot! Nu pot să-i spun! E prea mult…

O țin din nou în brațe și mă simt neputincioasă. Mă întreb dacă am greșit undeva ca mamă, dacă i-am dat destul curaj sau dacă am crescut-o prea temătoare.

Într-o duminică dimineață, Radu vine la poartă cu o plasă de mere. Îl văd cum se uită la Irina cu ochii plini de speranță și teamă.

— Bună ziua, tanti Maria! Am adus niște mere pentru Irina…

Irina îl privește scurt și apoi își coboară privirea.

— Mulțumesc, Radu…

După ce pleacă Radu, Irina izbucnește:

— Mamă, dacă aș putea da timpul înapoi… Dacă n-ar fi plecat Vlad… Dacă n-ar fi venit Radu…

O iau de mână și îi spun:

— Viața nu ne întreabă dacă suntem pregătite pentru încercări. Dar putem alege cum le înfruntăm.

În seara aceea, Irina scrie o scrisoare pentru Vlad. O citesc împreună cu ea: „Vlad, trebuie să-ți spun ceva important despre mine și despre copilul pe care îl aștept…”

Nu știu ce va urma. Poate Vlad o va ierta, poate nu. Poate satul va vorbi sau poate va uita repede. Dar știu că tăcerea nu mai poate vindeca nimic între noi.

Acum stau singură în bucătărie și mă întreb: oare cât de mult rău face tăcerea într-o familie? E mai bine să spui adevărul chiar dacă doare sau să protejezi pe cei dragi ascunzându-l? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?