Între tăcere și furtună: Cum am încercat să-mi apropii sora vitregă după ce tata s-a recăsătorit

— Nu-mi lua bluza, Ana! Ți-am spus deja că nu-mi place să umbli prin lucrurile mele!

Vocea Irinei răsună tăios din camera ei, iar eu rămân cu mâna pe umeraș, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și frustrare. Nu voiam decât să-i cer bluza aceea albastră pentru ora de sport, dar orice gest de-al meu pare să fie interpretat greșit. Închid ușa încet, fără să mai spun nimic, și mă strecor înapoi în camera mea, unde pereții reci par să mă apese din toate părțile.

De când tata s-a recăsătorit cu doamna Mariana, viața mea a devenit un teren minat. Irina, fiica ei, are cu doi ani mai mult decât mine și o privire care te poate face să te simți invizibilă sau, mai rău, nedorită. Mama mea a murit când aveam zece ani, iar tata a încercat să umple golul cu această nouă familie. Dar eu nu mă simt întreagă. Mă simt ca o piesă străină într-un puzzle care nu vrea să mă accepte.

— Ana, ai vorbit cu Irina despre excursia de la școală? Poate mergeți împreună, ar fi frumos să vă apropiați, îmi spune Mariana la cină, cu un zâmbet forțat.

Irina nici nu ridică privirea din telefon. Tata se uită la mine cu ochii lui obosiți, parcă cerându-și scuze pentru tot ce nu poate schimba. Înghit în sec și dau din cap că da, deși știu că Irina nu vrea să meargă nicăieri cu mine.

Seara, când toți dorm, mă strecor în bucătărie și mă așez la masă. Îmi amintesc cum era înainte: eu și tata mâncând pizza pe covor și râzând la desene animate. Acum totul e programat: masa la ora fixă, discuții despre note și reguli noi la fiecare pas. Mă simt ca o musafiră în propria casă.

Într-o zi, după școală, o găsesc pe Irina plângând în baie. Ezit la ușă, dar până la urmă bat ușor.

— Irina? Ești bine?

— Ce-ți pasă ție? Lasă-mă în pace!

Vocea ei e spartă de lacrimi și furie. M-aș duce lângă ea, dar știu că nu vrea. Totuși, nu pot pleca.

— Dacă vrei să vorbești… sunt aici.

Nu primesc niciun răspuns. Mă retrag încet, dar ceva s-a schimbat. Pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă, nu doar rece și distantă.

În zilele următoare încerc să-i las spațiu. O salut dimineața, îi ofer o ciocolată când o văd tristă, dar ea mă ignoră sau îmi răspunde monosilabic. Mariana devine tot mai insistentă.

— Ana, trebuie să faci un efort! Ești mai mică, tu trebuie să cedezi! Irina are nevoie de timp, dar dacă tu nu încerci, nu se va schimba nimic!

Simt cum presiunea crește pe umerii mei. De ce trebuie mereu eu să fiu cea care cedează? De ce nimeni nu vede cât de greu îmi este?

Într-o seară, tata vine la mine în cameră.

— Ana, știu că nu e ușor… Dar vreau să știi că te iubesc la fel ca înainte. Nimeni nu poate lua locul mamei tale sau al tău în inima mea.

Îl privesc și lacrimile îmi curg fără să le pot opri.

— Atunci de ce simt că nu mai am loc aici?

Tata oftează și mă ia în brațe. Pentru o clipă mă simt din nou copilul lui mic, protejat de orice furtună.

Timpul trece și tensiunile cresc. Într-o zi găsesc jurnalul Irinei deschis pe pat. Nu vreau să-l citesc, dar ochii mi se opresc pe o pagină:

„Nu-mi place aici. Ana pare drăguță dar nu pot să mă apropii de ea. Mi-e dor de tata meu și de vechea mea viață.”

Înțeleg atunci că nu sunt singura care suferă. Irina e la fel de pierdută ca mine.

A doua zi îi las un bilet pe birou: „Știu că e greu. Și mie mi-e dor de mama mea. Dacă vrei vreodată să vorbim sau doar să stăm împreună fără să spunem nimic… sunt aici.”

Nu primesc răspuns imediat. Dar seara, când intru în bucătărie, Irina e acolo și mă întreabă timid:

— Vrei să mergem mâine împreună la film?

Zâmbesc pentru prima dată sincer după mult timp.

Nu știu dacă vom fi vreodată surori adevărate sau dacă rana asta se va vindeca vreodată complet. Dar știu că am făcut primul pas spre ceva nou.

Mă întreb adesea: cât de mult trebuie să ne schimbăm pentru a fi acceptați într-o familie nouă? Și cine suntem noi când toți ceilalți ne cer să fim altcineva?