Între trecut și iertare: Povestea unei familii sfâșiate

— Nu ai niciun drept să decizi tu ce facem cu casa, Irina! strigă tata, trântind pumnul în masa din bucătărie. Farfuria cu ciorbă a sărit, stropind fața de masă cu bulion, dar nimeni nu s-a sinchisit. Sorina, sora mea mai mică, își ridică ochii din telefon și oftează teatral.

— Las-o, tata, oricum Irina crede că le știe pe toate. Mereu așa a fost, de când eram mici.

Mă uit la ei și simt cum mi se strânge stomacul. De când a murit mama, casa noastră din Pitești s-a transformat într-un câmp de luptă. Fiecare zi e o bătălie pentru ceva: pentru bani, pentru amintiri, pentru cine are dreptate. Mama era liantul nostru. Fără ea, totul s-a destrămat.

M-am întors acasă după zece ani petrecuți la București, unde am încercat să-mi construiesc o viață departe de certurile lor. Dar moartea mamei m-a adus înapoi, ca un bumerang. Tata s-a închis în el, iar Sorina… Sorina a devenit și mai egoistă. Nu-i pasă decât de ea și de banii pe care îi poate obține din vânzarea casei.

— Nu vreau să vând casa! am spus răspicat. E tot ce ne-a rămas de la mama.

— E doar o casă veche, Irina! Ce vrei să faci cu ea? Să stai aici toată viața? Eu vreau partea mea și gata! răspunde Sorina, ridicând tonul.

Tata oftează adânc și se uită la mine cu ochii lui obosiți. Parcă a îmbătrânit zece ani într-o lună. Îl înțeleg — și el a pierdut totul. Dar nu pot să nu simt furie pentru felul în care mă tratează, ca și cum eu aș fi vinovată pentru tot ce s-a întâmplat.

În fiecare seară, după ce se lasă liniștea peste casă, mă plimb prin camerele goale. Mă opresc în dormitorul mamei, unde încă se simte parfumul ei. Mă așez pe pat și plâng în tăcere. Îmi amintesc cum mă mângâia pe păr când eram mică și îmi spunea că orice ar fi, familia e cel mai important lucru pe lume.

Dar ce faci când familia ta te rănește mai tare decât orice străin?

Într-o zi, Sorina vine acasă cu un bărbat necunoscut. Îl prezintă drept „un prieten agent imobiliar”. Tata se enervează instantaneu.

— Nu vreau străini în casa mea! urlă el.

— Tata, nu e casa ta! E și a mea! Și a Irinei! răspunde Sorina cu răceală.

Eu tac. Nu mai am putere să mă cert. Mă simt prinsă la mijloc între dorința de a păstra ceva din trecut și nevoia lor disperată de bani. Seara, când Sorina pleacă la club cu prietenii ei, tata vine la mine în bucătărie.

— Irina, tu ești singura care mai ține la familie. Dar nu pot să lupt singur cu voi două. Poate ar trebui să plec… să vă las totul vouă.

Îl privesc și văd în ochii lui lacrimi pe care nu le-a lăsat niciodată să curgă. Pentru prima dată după mult timp, îl iau în brațe. Simt cât e de fragil.

— Tata, nu pleca… Avem nevoie unul de altul, chiar dacă nu știm cum să ne arătăm asta.

A doua zi dimineață găsesc pe masă o scrisoare de la Sorina: „Nu mai suport atmosfera asta. M-am mutat la Andreea. Când vă hotărâți ce faceți cu casa, să mă anunțați.”

Tata citește scrisoarea și nu spune nimic. Se duce în grădină și începe să sape la trandafirii mamei. Eu rămân singură în bucătărie, cu cafeaua rece în față.

Trec zilele greu. Tata nu vorbește aproape deloc. Eu încerc să-l ajut cum pot: gătesc, fac curat, îi aduc medicamentele. Dar între noi plutește mereu tăcerea aceea apăsătoare — tăcerea lucrurilor nespuse.

Într-o seară ploioasă, primesc un mesaj de la Sorina: „Am nevoie de bani urgent. Poți să-mi dai avansul pe partea mea din casă?”

Simt cum mi se rupe sufletul. Pentru ea totul se reduce la bani. Îi răspund scurt: „Nu pot.”

A doua zi vine acasă furioasă.

— Ești o egoistă! Mereu ai fost preferata mamei! De ce nu poți să fii om?

— Om? Sorina, eu încerc să țin familia asta împreună! Tu vrei doar să fugi!

Se uită la mine cu ură și pleacă trântind ușa.

Tata vine lângă mine și mă ia de mână.

— Poate că fiecare are dreptatea lui… Dar nu știu dacă vom reuși vreodată să fim din nou o familie.

În noaptea aceea nu pot dormi. Mă gândesc la mama și la cât de mult ne-ar fi certat dacă ne-ar fi văzut așa. Mă gândesc la copilăria noastră — la serile când stăteam toți trei pe canapea și râdeam la filme proaste. Unde s-au dus toate astea?

Într-o dimineață, tata face infarct. Îl găsesc prăbușit lângă patul mamei. Chem ambulanța, dar e prea târziu. Lumea mea se prăbușește din nou.

La înmormântare suntem doar eu, Sorina și câțiva vecini bătrâni. Sorina plânge — sau poate doar mimează durerea. După slujbă, mă întreabă:

— Acum ce facem cu casa?

O privesc lung și simt că nu mai am putere să lupt.

— Fă ce vrei… Eu rămân aici cât mai pot.

Sorina pleacă fără să se uite înapoi.

Rămân singură într-o casă prea mare pentru atâta tristețe. În fiecare cameră aud ecoul certurilor noastre, dar și al râsetelor de demult. Mă întreb dacă am făcut bine că am încercat să țin familia împreună sau dacă ar fi trebuit să renunț demult.

Poate că familia nu e mereu un loc sigur — poate că e doar o iluzie pe care ne-o construim ca să putem merge mai departe. Voi ce credeți? Merită să lupți pentru familie chiar și atunci când doare atât de tare?