Între ușă și suflet: Mărturia unei mame despre limitele familiei

— Nu deschide, Ilinca! Nu acum! vocea lui Gabi a tăiat noaptea ca un cuțit, în timp ce eu stăteam cu mâna pe clanță, tremurând. Afară ploua cu găleata, iar Sára bătea disperată în ușă, cu copiii ei lipiți de fusta udă.

— Te rog, Gabi, e verișoara mea! Uite la copii, sunt leoarcă! am șoptit, cu inima cât un purice.

El s-a apropiat de mine, cu ochii aprinși de furie și teamă. — Nu vreau scandaluri aici! Nu știi ce a făcut? Dacă vine după ea bărbat-su? Avem și noi copii, Ilinca! Nu ne băgăm!

Am simțit cum mi se rupe ceva în mine. Sára era ca o soră pentru mine. Am crescut împreună la bunici, ne-am împărțit jucăriile și visele. Știam că nu ar fi venit la noi dacă nu ar fi fost ceva grav. Dar Gabi avea dreptate într-un fel: copiii noștri dormeau liniștiți în camerele lor, iar eu trebuia să-i protejez.

— Ilinca! Deschide, te rog! Nu mai pot… a strigat Sára printre suspine. Fetița ei cea mică plângea încet, iar băiatul cel mare încerca să o liniștească.

Am deschis totuși ușa, doar o palmă de lumină. — Sára, ce s-a întâmplat?

— Nu pot să-ți spun acum… Te rog! Lasă-mă să intru măcar până dimineață! Nu mai am unde să merg…

Gabi a tras ușa brusc și a închis-o. — Îmi pare rău, Sára. Nu putem. E târziu. Caută altundeva.

Mi-am mușcat buzele până la sânge. Sára s-a uitat la mine cu ochii mari, plini de apă și groază. — Ilinca… te rog…

Am simțit că mă prăbușesc. Dar nu am avut curajul să mă împotrivesc lui Gabi. Am rămas cu mâna pe clanță, ascultând cum pașii lor se pierd în ploaie.

Toată noaptea am stat trează. Îmi venea să urlu de neputință și vinovăție. Mă gândeam la Sára: unde a dormit? Ce le-a dat copiilor să mănânce? Dacă s-a întors la el? Dacă i-a făcut rău?

A doua zi dimineață am găsit un mesaj pe telefon: „Am ajuns la Adela. Mulțumesc că ai încercat.”

M-am prăbușit pe podea și am plâns în hohote. Gabi a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— N-ai de unde să știi ce e mai bine… Poate că am făcut ce trebuia.

Dar eu nu puteam să-l cred. În mintea mea se derulau amintiri cu Sára: cum ne jucam în curtea bunicilor, cum ne promiteam că nu ne vom lăsa niciodată la greu.

În zilele următoare, familia s-a împărțit în două tabere. Mama mea m-a certat că nu am ajutat-o pe Sára: — Cum ai putut să-ți lași verișoara pe drumuri? Dacă era tu în locul ei?

Tata însă l-a susținut pe Gabi: — A făcut bine ginerele tău! Nu te bagi între soț și soție. Nu știm ce s-a întâmplat acolo.

Prietenii mei au aflat și ei povestea. Unii m-au judecat aspru: — Cum poți să dormi noaptea după ce ai lăsat niște copii afară?

Alții mi-au spus că familia ta apropiată trebuie să fie pe primul loc: — Dacă pățeau copiii tăi ceva din cauza scandalului?

Eu nu mai știam ce să cred. M-am dus la biserică și m-am rugat pentru Sára și pentru copiii ei. M-am rugat și pentru mine, să găsesc iertare.

După câteva săptămâni, Sára m-a sunat. Vocea ei era stinsă.

— Sunt bine… Adela m-a primit. Am găsit un avocat. Dar nu cred că o să te pot ierta vreodată că nu m-ai ajutat atunci.

Mi-au dat lacrimile din nou.

— Sára… îmi pare rău… N-am avut curajul… Mi-a fost frică pentru copiii mei…

— Știu… Dar eu nu mai am pe nimeni acum.

Am simțit că mă sufoc. De atunci nu am mai vorbit cu ea decât rar, prin mesaje scurte și reci.

Gabi a încercat să mă facă să uit:

— O să treacă timpul și o să vezi că ai făcut bine. Familia noastră e liniștită, copiii sunt bine.

Dar eu nu pot să uit privirea Sarei din acea noapte. Mă urmărește mereu când plouă sau când aud pași grăbiți pe trotuar.

Uneori mă întreb dacă nu cumva am trădat tot ce era mai sfânt între noi, femeile din familia noastră. Poate că uneori granițele dintre „ai tăi” și „ai mei” sunt doar niște ziduri de frică și egoism.

Oare cât valorează liniștea casei tale dacă cineva drag îngheață afară? Oare poți fi mamă bună pentru copiii tăi dacă nu poți fi soră pentru cei care au nevoie de tine?