Între Vacanță și Datorie: Povestea Unei Alegeri Dificile
— Nu pot să cred că faceți asta! a izbucnit soacra mea, doamna Viorica, cu vocea ridicată, în timp ce eu și Radu stăteam în picioare, cu bagajele la ușă. — După tot ce am făcut pentru voi, acum mă lăsați baltă?
M-am uitat la Radu, care își mușca buza de jos, încercând să-și găsească cuvintele. Eu simțeam cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când doamna Viorica apela la vinovăție ca să obțină ce voia, dar de data asta era altfel. Era prima oară când îi spuneam „nu”.
Totul a început cu două luni înainte, când ne-am dat seama că nu mai fusesem nicăieri doar noi doi de aproape cinci ani. Între joburi, griji și creșterea lui Vlad, băiețelul nostru de șase ani, uitasem să fim un cuplu. Într-o seară, după ce Vlad a adormit, Radu a venit lângă mine cu o broșură de la o agenție de turism.
— Ce-ar fi să mergem la mare? Doar noi trei. Să uităm de tot pentru o săptămână.
Mi-au dat lacrimile. Nu-mi aminteam când fusese ultima dată când cineva s-a gândit la mine, la noi ca familie. Am început să visăm împreună: nisip, apă caldă, liniște. Am făcut calcule, am strâns fiecare leu și am decis: mergem!
A doua zi, soacra mea ne-a sunat. — Am nevoie de voi să mă ajutați cu renovarea bucătăriei. Știți că la cinci ani schimb totul. E tradiția mea!
Am înghițit în sec. Știam că are bani puși deoparte, dar îi cheltuia pe haine scumpe și excursii la băi termale cu prietenele ei. Renovarea era mereu pe banii noștri. Radu a încercat să-i explice:
— Mamă, anul ăsta nu putem. Am vrea să mergem într-o vacanță cu Vlad.
— Vacanță? Păi nu vă ajunge că aveți casă și masă? Eu la vârsta voastră munceam zi-lumină!
A urmat tăcerea. Trei luni în care nu ne-a mai sunat, nu a venit la ziua lui Vlad, nu a întrebat dacă suntem bine. M-am simțit vinovată, dar și eliberată. Pentru prima dată, am pus familia mea pe primul loc.
Vacanța a fost minunată. Vlad a râs în fiecare zi, eu și Radu am redescoperit bucuria de a fi împreună. Dar la întoarcere, realitatea ne-a lovit din plin: vecinii ne-au spus că doamna Viorica s-a plâns tuturor că am abandonat-o.
Într-o seară ploioasă, după ce Vlad a adormit, Radu s-a ridicat brusc:
— Nu mai pot, trebuie să vorbesc cu mama.
L-am urmat fără să spun nimic. Am ajuns la ea acasă; ușa era întredeschisă. Am intrat și am găsit-o pe doamna Viorica pe canapea, privind vechiul album de familie.
— Mamă… începu Radu timid.
Ea nu s-a uitat la noi. — Ați venit? Credeam că v-ați găsit altă mamă în vacanța aia scumpă.
Mi-au dat lacrimile. M-am apropiat și am spus:
— Doamnă Viorica, nu vrem să vă pierdem. Dar nici nu putem trăi mereu după regulile altora.
A oftat adânc și pentru prima dată am văzut-o vulnerabilă.
— Știți… când eram tânără, n-am avut nimic. Tot ce am făcut a fost pentru familie. Poate că uneori cer prea mult… Dar mi-e frică să nu rămân singură.
Radu s-a așezat lângă ea și i-a luat mâna.
— Mamă, nu ești singură. Dar trebuie să ne lași și pe noi să fim fericiți în felul nostru.
A urmat o liniște grea. Apoi doamna Viorica a început să plângă încet. Ne-am îmbrățișat toți trei.
De atunci lucrurile s-au schimbat. Nu e totul perfect — încă mai are momente când ne aruncă priviri acuzatoare sau face aluzii la „copiii reci din ziua de azi”. Dar am învățat să vorbim deschis și să punem limite sănătoase.
Uneori mă întreb: cât de mult trebuie să sacrificăm pentru familie? Unde se termină datoria și începe dreptul nostru la fericire? Poate că răspunsul e diferit pentru fiecare dintre noi… Dar oare voi ce ați fi făcut în locul meu?