Între visul unei case și datoria față de familie: Povestea unei alegeri imposibile

— Nu pot să cred că iar discutăm despre asta, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătărie. Mâinile îmi erau reci, iar inima bătea nebunește. Pe masă, printre facturi și cataloage de mobilă, stătea plicul cu banii de la mama — banii care ar fi trebuit să fie începutul visului nostru.

Vlad s-a oprit în prag, cu privirea aceea încăpățânată pe care o cunoșteam prea bine. — Nu e doar despre noi, Irina. Tata are nevoie de operație. Dacă nu-l ajutăm noi, cine?

Am simțit cum mă sufoc. De luni de zile visam la apartamentul acela micuț din cartierul Tineretului, la serile liniștite pe balcon, la mirosul de cafea proaspătă în fiecare dimineață. Mama strânsese banii ăștia cu greu, ani de zile muncind peste program la spital. Îmi spusese mereu: „Să ai tu un loc al tău, Irina, să nu depinzi de nimeni.”

Dar acum, când totul părea la un pas distanță, Vlad a venit cu vestea: socrul meu, domnul Petrescu, avea nevoie urgentă de o operație pe inimă. Statul nu acoperea totul. Fără bani, risca să nu mai apuce Crăciunul.

— Și noi? am întrebat încet. Noi când mai trăim pentru noi?

Vlad a oftat adânc. — Știu că nu e corect. Dar e tata…

Nu era prima dată când familia lui Vlad ne trăgea înapoi. De când ne-am căsătorit, am simțit mereu că trebuie să fim acolo pentru ei: ba pentru sora lui care-și pierduse jobul, ba pentru mama lui care avea nevoie de bani pentru medicamente. Dar acum era vorba despre viitorul nostru.

În seara aceea, am stat pe canapea, fiecare pierdut în gândurile lui. Vlad se uita la televizor fără să vadă nimic. Eu mă uitam la plicul cu bani și mă întrebam dacă nu cumva sunt egoistă.

A doua zi dimineață, mama m-a sunat. — Ce faci, fata mea? Ai văzut apartamentul?

Vocea ei caldă m-a făcut să-mi dau lacrimile. — Mamă… Vlad vrea să-l ajutăm pe tata lui cu banii.

A tăcut o clipă. — Știu că e greu. Dar tu ce vrei?

Nu știam ce să-i răspund. Voiam casa noastră. Voiam să simt că viața noastră începe cu adevărat. Dar cum puteam să-i spun lui Vlad că nu-mi pasă de tatăl lui?

Seara am mers la domnul Petrescu la spital. Era palid și slăbit, dar zâmbea când ne-a văzut.

— Irina, Vlad… nu vreau să vă fiu povară. Dacă banii ăia sunt pentru voi…

Vlad i-a luat mâna. — Tata, nu vorbi așa.

Eu am rămas tăcută. În mintea mea se dădea o luptă cruntă: dacă îi dăm banii și nu mai avem niciodată șansa asta? Dacă nu-i dăm și Vlad nu mă iartă niciodată?

În zilele următoare, tensiunea dintre mine și Vlad a crescut. Nu mai vorbeam decât despre bani și operație. Mama mă suna zilnic să mă întrebe dacă am luat decizia. Sora lui Vlad mi-a trimis un mesaj lung în care îmi spunea cât de mult înseamnă tata pentru ei.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă, Vlad a plecat trântind ușa. Am rămas singură în apartamentul nostru mic de chirie și am plâns până târziu în noapte.

A doua zi dimineață, am găsit pe masă o scrisoare de la Vlad:

„Irina,
Știu că te doare situația asta. Și pe mine mă doare. Nu vreau să te pierd pentru că încerc să-mi salvez tatăl. Dar nici nu pot trăi cu gândul că l-am lăsat să moară când puteam face ceva.
Te iubesc și sper să găsim o cale împreună.”

Am citit scrisoarea de zeci de ori. M-am dus la mama și i-am povestit totul printre lacrimi.

— Fata mea, mi-a spus ea blând, uneori viața ne pune să alegem între ce vrem și ce trebuie să facem. Dar orice alegere faci, fă-o cu inima împăcată.

În ziua următoare am mers la spital împreună cu Vlad și i-am dat domnului Petrescu vestea: „Vom folosi banii pentru operație.”

A plâns ca un copil și mi-a mulțumit printre sughițuri.

Apartamentul din Tineretului s-a vândut altcuiva. Am rămas în chirie încă doi ani până când am reușit să strângem din nou avansul pentru o casă micuță la marginea orașului.

Relația mea cu Vlad a trecut prin multe încercări după acea decizie. Au fost zile când l-am învinovățit în gând pentru visul pierdut, dar au fost și momente când am simțit că suntem mai uniți ca niciodată.

Acum, când mă uit în urmă, încă mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Poate că familia nu înseamnă doar sânge sau sacrificiu orbește; poate că e vorba despre a găsi echilibrul între a dărui și a nu te pierde pe tine însuți.

Oare câți dintre voi ați fi ales altfel? Ce ați fi făcut dacă ați fi fost în locul meu?