Invizibila din casa noastră: O aniversare care a rupt tăcerea

— Ana, ai pus vinul la rece? Unde e tava cu aperitive? se aude vocea mamei lui Mihai din bucătărie, tăioasă ca un cuțit.

Mă uit la ceas: 17:43. Mai sunt șaptesprezece minute până când toată familia lui Mihai va năvăli în apartamentul nostru de două camere, cu râsete zgomotoase și priviri critice. Îmi simt palmele umede pe fața roșie de la aburii cuptorului și de la nervi. Mihai e în sufragerie, butonând telecomanda, neatins de febra pregătirilor.

— Vin imediat, doamnă Maria, răspund, încercând să-mi ascund vocea tremurată.

Așa e mereu: eu gătesc, eu curăț, eu aranjez masa, iar la final primesc un zâmbet politicos și un „mulțumim, Ana”, spus printre dinți. De opt ani, la fiecare aniversare a lui Mihai, casa noastră devine scena unui spectacol în care eu sunt doar recuzita. Ei râd, povestesc amintiri din copilăria lui Mihai, iar eu aduc farfurii și strâng firimituri. Niciodată nu sunt întrebată cum mă simt sau ce-mi doresc.

Anul acesta însă, ceva s-a rupt în mine. Poate pentru că am visat noaptea trecută că eram invizibilă și nimeni nu-mi simțea lipsa. Poate pentru că am obosit să fiu mereu „fata bună”. Sau poate pentru că am văzut cum fiica mea, Ilinca, începe să-mi copieze tăcerea.

— Ana, ai grijă să nu uiți de tort! îmi strigă Mihai fără să-și ridice ochii din telefon.

Simt cum mi se strânge stomacul. Nu mai pot. Nu azi.

Oaspeții sosesc: sora lui Mihai, Andreea, cu soțul ei, tata-socru cu glumele lui obosite, mama-soacră cu privirea ei evaluatoare. Ilinca se ascunde după mine, simțind tensiunea. Încep să curgă discuțiile despre politică, bani și cât de bine era „pe vremea lor”. Eu aduc platouri, zâmbesc forțat și mă simt tot mai mică.

La desert, când toți se așteaptă să aduc tortul și să-i cântăm „La mulți ani” lui Mihai, mă opresc în mijlocul sufrageriei. Îmi aud inima bătând în urechi.

— Vreau să spun ceva.

Toți se uită la mine surprinși. Mihai ridică o sprânceană.

— Anul acesta… nu mai pot să fac totul singură. M-am săturat să fiu doar cea care servește și tace. Aș vrea să fiu și eu parte din familie, nu doar menajera voastră.

Se lasă o liniște grea. Mama-soacră oftează teatral.

— Ana, nu e momentul pentru astfel de discuții. E ziua lui Mihai!

— Tocmai pentru că e ziua lui Mihai! răbufnesc eu. În fiecare an mă simt invizibilă în propria casă. Nu mai vreau!

Mihai se ridică brusc:

— Ce te-a apucat? Nu poți să te abții măcar azi?

— Nu mai pot! urlu aproape plângând. Nu mai vreau să fiu doar umbra voastră!

Ilinca începe să plângă. Andreea mă privește cu milă, dar nu spune nimic. Tata-socru își drege glasul:

— Femeile din ziua de azi… numai pretenții!

Mihai iese trântind ușa balconului. Oaspeții se ridică stânjeniți și încep să-și strângă lucrurile. Mama-soacră îmi aruncă o ultimă privire rece:

— Să știi că nu așa se ține o familie unită.

Rămân singură cu Ilinca în brațe, tremurând de furie și rușine. Miroase a ceară topită și a tort neterminat.

Seara târziu, Mihai intră în dormitor fără să mă privească.

— Ai stricat totul, Ana. Nu știu dacă mai putem continua așa.

Îmi mușc buzele până la sânge ca să nu plâng din nou. În noaptea aceea nu dorm deloc. Mă gândesc la toți anii în care am tăcut și am înghițit umilințe doar ca să fie bine pentru toți ceilalți. La Ilinca, care m-a întrebat șoptit: „Mami, tu ești tristă mereu?”

A doua zi dimineață, Mihai pleacă la serviciu fără să mă salute. Apartamentul e gol și liniștit pentru prima dată după mult timp. Mă uit la oglindă: ochii umflați de plâns, părul ciufulit, dar în privire văd o urmă de curaj pe care n-am mai recunoscut-o demult.

Îmi fac o cafea și mă așez la masă cu Ilinca.

— Mami, azi putem merge în parc?

O privesc zâmbind trist:

— Da, iubita mea. Azi facem ce vrem noi.

În zilele care urmează, Mihai vorbește puțin cu mine. Mama-soacră mă sună doar ca să-mi spună cât de mult l-am rănit pe fiul ei. Dar ceva s-a schimbat: nu mai simt frica aceea paralizantă. Am spus adevărul meu și nu regret.

Poate că am pierdut liniștea aparentă a casei noastre, dar am câștigat ceva mai important: vocea mea.

Mă întreb acum: câte femei trăiesc ca mine? Câte dintre noi ne sacrificăm liniștea și demnitatea pentru a nu deranja pe ceilalți? Oare chiar merită?